Despre suferintele ateilor si cele ale crestinilor

Acest articol porneste de la un comentariu scris de un oarecare ateu pe un blog... Il redau aici:
'' Uite cati oameni nu au ce face cu timpul lor decat sa se arunce in dispute cu fundamentalisti spălați bine pe creier de neroziile biblice.
Am fost chemat la scoala pentru a fi chestionat in legatura cu educația pe care o are fetita mea. si anume ca pune întrebari nelalocul lor in timpul orelor de religie obligatorii.
Le-am raspuns ca daca tot au ore de religie obligatorii ar trebui sa aiba si ore obligatorii Star Wars … ori Star Trek. E tot atat adevar in ambele.
Oricum … la cate scoli s-au inchis din 90 încoace …. si la cate biserici s-au ridicat in RO … tot din 90 incoace (1 la 2 zile) nu e de mirare ca devenim atat de naivi.
Naivii sunt mai usor de controlat. Le spui ca dincolo v-a fi mai bine … insa acum trebuie sa sufere …
nu ? ''

    Am ajuns si eu la concluzia ca disputele cu necredinciosii nu sunt prea folositoare, si asta pentru ambele parti. De aceea am decis sa spun ceea ce mai am de spus aici in spatiul meu. Voi incepe cu punctul care ma doare cel mai mult si anume suferintele ateilor in raport cu suferintele crestinilor...si in general suferinta in lume...
Multi atei isi pun urmatoarea intrebare: de ce daca Hristos a rascumparat pacatul nu ne-am intors la viata de dinainte, fara boli si griji? Nu ne-am intors imediat la viata dinainte, pentru ca nu era ok ca o gloata de pacatosi sa navaleasca in rai… de fapt, o gloata de pacatosi nici n-are cum sa navaleasca in rai. In rai se intra prin Smerenie, Curatie si Iubire. Iar toate astea se dobandesc prin jertfa, ceea ce inseamna nu iubire de sine ci de aproapele. Cine dintre pamanteni iubeste cu adevarat pe aproapele? Nu stim, Dumnezeu stie…dar anume acesti oameni intra in Rai. Cand si cu ce jertfe- Dumnezeu stie… Deci e nevoie ca oamenii sa invete iubirea Lui Hristos, sa se pocaiasca si curete de patimi, ca sa poata intra curati in Rai…Rabdarea durerilor si necazurile fara cirtire, cu multumire si bucurie este o jertfa mantuitoare…
    Absolut toti pe acest pamant sufera, fie credinciosi, fie atei. Diferenta este ca un crestin isi asuma suferinta, intelegand ca este o consecinta a vietii pacatoase pe care o duce, si in acelasi timp un mijloc de indreptare... pe cand pentru un ateu sau un putin credincios suferinta e un chin fara rost, care pe cat posibil ar trebui evitat... Atunci cand suferinta este primita cu smerenie, si chiar cu bucurie ca pe un dar de Sus, aceasta devine mult mai usor de purtat... Evident, in acceptiunea noastra Dumnezeu e Cel care ne da putere si mangaiere in durerile noastre... nu e doar o simpla iluzie care ne ajuta sa traim...Daca e sa vorbim despre o boala trupeasca, Biserica nu spune ca e pacat sa vrei sa fii sanatos. Medicii tot de Dumnezeu au fost lasati ca sa usureze suferintele trupesti. Nu fac bine acei crestini care dintr- o prea mare rivna si incredere in Dumnezeu (de fapt e mai mult o incredere in propriile puteri, in propria credinta) nu se adreseaza la medic atunci cand intr -adevar e nevoie si asteapta ca Dumnezeu sa -i vindece personal, asteapta minuni, cu exceptia cazului in care medicina nu-i mai poate ajuta. Dumnezeu nu e un chelner caruia sa-i comanzi cum sa te trateze si ce sa- ti dea... Dumnezeu are caile Sale si lucreaza si prin oameni... El are puterea sa vindece pe oricine instantaneu, dar prefera ca oamenii sa se ajute intre ei fiindca astfel se inmulteste Dragostea...

    Voi afirmati ca credinta vine din slabiciune, din naivitate, din frica de chinurile iadului, din necesitatea omului de a crede ca exista cineva Sus, care in orice moment il poate ajuta si care daca duce o viata morala curata ii va darui raiul vesnic.. Cat de usor este sa crezi in Dumnezeu cand sub ochii tai lumea se ineaca in suferinta? Cat de usor este sa crezi cand vezi oameni razand sarcastic la auzul numelui Lui Dumnezeu? Cat de usor este sa crezi cand durerea roade in tine asemeni cariului in lemn si parca viata nu mai are niciun sens? Nu e deloc usor. E nevoie de o mare putere pentru a crede... si pentru ce sa crezi? pentru a putea merge mai departe cu nadejde si curaj, pentru a iubi viata asa cum e, a te bucura de ea, dar si a spera ca dincolo va fi mai bine... pentru ca e omeneste si e frumos sa crezi intr -o lume mai buna, fara chinuri si lacrimi amare, caci omul de la inceput a fost plamadit pentru Fericire, pe care din neascultare a pierdut -o, alegand suferinta si moartea.... Poti sa mergi prin viata si fara sa crezi, dar aceea deja nu e viata, ci mai mult un infern...
Oare chiar sunt stupizi si spalati pe creier cei care cred intr-o soarta fericita a universului? oare cand vezi aceasta lume uimitor de complexa si frumoasa, e stupid sa crezi ca aceasta frumusete nu poate fi rodul unei intamplari, ca nu poate sa piara pentru totdeauna, ca trebuie sa fie o continuitate? Oare cand privesti cum reinvie natura in fiece primavara, e lipsit de sens sa gandesti ca si oamenii vor invia intr-o zi intru viata cea vesnica? Oare uitandu-te la aceasta fiinta frumoasa si admirabila - omul (femeia mai ales), e inteligent sa crezi ca el s-a nascut pentru ca pret de cateva clipe sa admire frumusetile din jur, sa acumuleze cunostinte, sa iubeasca, sa treaca prin inevitabilul foc al incercarilor vietii, si in final sa dispara pentru totdeauna in neant? eh, ce viata frumoasa ne-a "daruit" intamplarea, pacat ca e atat de scurta... sa ne gandim ca nu toti ating varsta de 60-70 de ani, ca mor si tineri si copii, dar cati copii nenascuti sunt omorati inainte de a vedea lumina zilei ; anual se fac milioane de avorturi in lume! Oare viata intrauterina de cateva zile, saptamani sau luni, sa fie singura lor viata ?
Ateul se aseamana unui om care a stat toata viata inchis intr -o incapere fara geamuri, unde nu poate patrunde nicio raza de lumina, si in momentul in care cineva ii spune ca dincolo de aceste ziduri, exista o lume minunata, cu oameni frumosi si fericiti, el zice ca asa ceva nu poate fi, ca e poveste curata. Si intr-adevar lumea creata de Dumnezeu este o lume de poveste, totul este o minune, viata insasi este o minune... si daca aceasta minune exista cu adevarat, de ce sa nu existe si minunea vietii de dincolo?... pentru ca nu sunt dovezi? Evident, descoperirile despre viata de dincolo pe care le-au avut mai multi dintre sfinti, dar si pacatosi de rand nu sunt relevante pentru voi, caci le puneti pe seama unor dereglari psihice... dar sunt si dovezi stiintifice care arata ca universul are un creator, pana si oamenii de stiinta au ajuns la concluzia ca viata este o minune a Lui Dumnezeu, iar voi totusi preferati sa credeti in incredibila poveste ca Universul s-a format in rezultatul ciocnirii a doua particule fara masa... O sa imbatraniti asteptand sau cautand acele dovezi care sa va satisfaca orgoliul, desi cred ca in adancul sufletului ati vrea sa existe Dumnezeu. Nu cautati dovezi in afara voastra, uitati-va inlauntrul vostru cu atentie si veti vedea cea mai mare dovada...Daca vedeti acolo doar revolta si durere, pe langa organele interne, e clar de ce nu puteti cu niciun chip sa credeti... Viata v-a ranit, mai bine zis v-ati ranit pe voi insiva, iar suferinta v-a impietrit inima... si cum sa-l vezi pe Dumnezeu intr -o inima impietrita? Maica Siluana spunea:  'Această pornire rebelă în faţa greutăţilor vieţii este neauzirea şi neascultarea milostivirii lui Dumnezeu ascunsă în durerea noastră! El a pus în noi durerea ca, ascultând-o, să mergem pe firul ei care duce direct în inima noastră. Acolo vom descoperi izvoarele răului, pentru că acolo e „robia Babilonului” în care ne-am lăsat târâţi de frica morţii şi acolo să-L chemăm pe Domnul, Izvorul Binelui şi Biruitorul răului. '
    Ma intreb de ce populatia globului este alcatuita in majoritate din religiosi, ateii constituind doar un mic procent.. Cred ca v-ati pus si voi intrebarea asta. Ei, bine, variante ar fi doua : 1) Dumnezeu exista. 2) Majoritatea oamenilor sunt prosti si naivi. Imi dau seama spre care varianta inclinati... Dar mie realmente, daca cineva in acest moment mi-ar aduce argumente convingatoare ca Dzeu nu exista, cred ca as continua sa cred in El... nu fiindca as fi prea spalata pe creier, nu fiindca asa mi-ar fi mai usor sa fac, ci fiindca cred ca e un lucru frumos, demn, nobil, si nu o slabiciune umana cum ar putea crede unii, sa traiesti si sa mori cu gandul ca aceasta lume va avea o soarta fericita, ca iubirea pe care ai cunoscut -o si trait -o aici, nu va pieri in veci... Atunci cand gandurile omului tin de Frumos, de Iubire, de Adevar, de Bine, de un Bine etern, el devine un purtator al Binelui, al Luminii ; aceasta lumina ii umple inima si asemeni unui far ii calauzeste viata sa si a altora din jurul sau. Acesta e un om fericit. Si ce mare lucru e sa simti in interiorul tau raiul, cand in jur e un iad... Si daca Dumnezeu exista si este izvorul Bucuriei, de ce sa nu se vorbeasca despre El in scoli, ce e rau in aceasta indoctrinare? Oare copiii nu ar trebui sa-si cunoasca Creatorul si Tatal ceresc? si nu un Dumnezeu asa cum il vedeti voi, sangeros, nedrept, razbunator, ci unul care iubeste dar si pedepseste tot din dragoste, spre indreptare asemeni unui tata bun...
     Daca unora le par nebuna, le spun ca in societatea de azi, dupa cum zice Scriptura, acei crestini care nu vor sa se ia dupa spiritul de turma si incearca sa-l urmeze pe Hristos, sa se roage mai mult, sa tina posturile, sa mearga la biserica nu doar la cele mai mari sarbatori, asa si sunt priviti -ca niste nebuni. Dar crestinilor adevarati nu le pasa cum ii priveste lumea, caci il au inauntrul lor pe Hristos, care le umple sufletul cu pacea Sa dumnezeiasca, prin El si pentru El traiesc, nu pentru lume. Deci judecati si voi cum e mai bine sa fii -un nebun fericit, sau unul nefericit?...

Povesti de viata, povesti de suflet (I): Sandrina H.

Povestea mea de viata vazuta prin ochii si sufletul unei doamne din Romania. O doamna deosebita pe care am cunoscut-o intamplator pe internet sau mai bine zis pe care Dumnezeu mi-a scos-o in cale, caci nimic absolut nu e intamplator. E atata suflet, inspiratie si delicatete in fiecare cuvant al ei, incat nu pot sa nu exclam in sinea mea pentru a cata oara: Doamne, ce oameni minunati mai exista pe lume...Va multumesc din suflet pentru aceasta uimitoare receptivitate, dragoste, intelegere, marinimie... Fie ca Dumnezeu sa va rasplateasca insutit tot ceea ce faceti intru slava Lui!

BY ANOMISMI44 ON SEPTEMBER 4, 2013

“Dependentă de iubire şi durere. Prin acestea două exist…Durerea mă face să iubesc cu o mai mare dăruire. Iubirea îmi dă puterea de a suporta mai uşor suferinţa, învăţându-mă a o privi ca pe o binecuvântare cerească…“

Sunt o parte din cuvintele de intampinare ale Sandrinei H. de pe blogul ei (Focuri şi Scântei) - o tanara de 24 de ani din Chisinau, a carei poveste de viata am aflat-o “intamplator”, dar care… m-a impresionat si ma impresioneaza tot mai mult in fiecare zi.

Cu mai bine de trei saptamani in urma, cautand ceva pe net – dar cu nici un fel de legatura cu ceea ce avea sa-mi iasa in cale, am dat peste un videoclip care m-a determinat sa iau pozitie, sa incerc sa fac ceva. Despre acea “intamplare” ivita pur si simplu in calea mea, am scris aici. Nu stiam ca acea “intalnire” avea sa devina inceputul unui dialog ce avea sa progreseze rapid spre o profunzime ce urma sa-mi dezvaluie lucruri si mai cutremuratoare decat cele din videoclipul dublu pe care Sandrina il montase si pe care eu il vizionasem “din intamplare”… Acel videoclip al Sandrinei, repostat de mine pe blog, a scos imediat la iveala trei povesti de viata care de care mai uimitoare si mai complicate, toate traite de tineri – dar nu de cei satui de viata si cazuti in deznadejdea lumii in care din pacate traim (asa cum apare in acel videoclip), ci din cei ce lupta sa traiasca si pretuiesc fiecare secunda a vietii lor, oricata suferinta fizica ori sufleteasca ar aduce acea clipa urmatoare.

Aveam sa iau cunostinta cu trei lupte uriase, fiecare in felul ei, traite de cate un tanar roman (de dincoace ori de dincolo de Prut…). Intai de toate, lupta cu anorexia nervoasa, apoi lupta cu epidermoliza buloasa si apoi lupta cu poliartrita reumatoida. Toate trei, boli cumplite, necrutatoare, chinuitoare, atat pentru tanarul ce sufera cat si pentru familia lui.

Despre cea din urma boala – poliartrita reumatoida juvenila, de care sufera Sandrina, mi-a destainuit  ea numai la rugamintea mea si mai apoi am primit permisiunea ei de a scrie cate ceva despre ea, aici. Nu voi detalia mult despre suferinta Sandrinei – continua si halucinanta uneori – inca de la varsta de doi ani si pana azi, ci voi incerca un mic medalion artistic, caci Sandrina este o invingatoare prin ceea ce face! In afara de activitatile ei curente, este un om de arta, care pretuieste cultura si spiritiualitatea, se implica in activitatile sociale cu conotatie artistica, ea insasi fiind un spirit creator, de mare sensibilitate. Canta, scrie si realizeaza fotografii iar multe din montajele ei video sunt de o deosebita calitate artistica, sufleteasca. Pana la momentul acesta cand scriu, Sandrina are incarcate pe youtube 53 de video-uri (link aici). Si toate aceastea, realizate vaslind printre crize de durere si neputinta, cu mainile anchilozate si cu picioarele schilodite de dureri si operatii la incheieturi, cu creierul uneori pierzand orice legatura cu realitatea din pricina durerilor insuportabile. Sandrina gaseste insa puterea sa impartaseasca din prea-plinul ei de iubire, de apropiere si caldura fata de orice fiinta aflata, ca si ea (si cat de bine intelege!!!), in suferinta. In fapt, in primele mailuri Sandrina ma atentiona nu asupra ei, ci asupra cazului extrem al unui cunoscut al ei, “baiatul fluture din Chisinau”, Eugen Brad (astazi in varsta de 30 de ani), despre care voi scrie curand pe blog, separat. El este cel a carui boala cumplita, epidermoliza buloasa, i-a anihilat buna parte din ceea ce noi numim superficial “libertate”, insa pe care Eugen, prietenul Sandrinei, a invatat sa o inteleaga intr-adevar!

Am vizionat toate postarile video de pe youtube de pe canalul Sandrinei – cu drag, cu placere, cu vibratie. Si nu stiu ce m-a impresionat mai tare: vocea ei minunata cand canta ori cand lectureaza din “Casiana”, mestesugul montajelor video iesite de sub manutele sale slabe si subrezite de boala, exprimarea adanca si inteleapta din cuvinte, incrustata de dragoste si compasiune in fiecare moment, ori pur si simplu capturile de film in diversele imprejurari cand a participat la spectacole de caritate. Si mai ales, mai ales, eu am apreciat doua filme pe care le-a realizat si daruit din toata inima, la doi oameni pretiosi din viata ei: doctoritei ei si unchiului ei, actor la teatrul "Mihai Eminescu "din Chisinau.

Am ales mai jos cateva din realizarile Sandrinei, care pot incropi aici, pe loc, profilul sau in miniatura. Intai, un mololog al sau despre sine si viata – si sa retinem ca ceea ce a scris nu-i din film, ci din viata traita de ea insasi!!!

                                                                           ***

Cu aproape un an de zile in urma, dupa aproape 20 de ani de suferinta grea, Sandrina marturiseste ca a intalnit doctorita careia ii datoreaza iesirea din infernul zilnic, Nadejda Ganea. Ei i-a dedicat filmuletul de mai jos, care pe mine m-a impresionat enorm. Spicuiesc dintr-unul din emailurile Sandrinei catre mine, in sepranta ca va ingadui publicarea acestor randuri aici, spre a intelege situatia ei limita: “…Fiindca nu m-am tratat corespunzator, boala a evoluat rapid ajungand in ultima stadie la toate articulatiile (artroza de gradul 4). Am doua proteze la articulatiile soldului. Si trebuie sa ma operez si la genunchi. Ani de-a rindul am trait un adevarat calvar, mergeam la scoala in dureri insuportabile si ma intorceam la fel. Mergeam 40 de min cu troleul incolo, si juma’ de ora cu troleul inapoi. Pe jos mergeam la vreo ora pe zi, ceea ce era practic ireal tinand cont de starea mea. In clasa 12 deja ma deplasam cu taxiul, caci starea se inrautatise tare. Vreo 5 ani in urma medicii uitandu-se la roentgenogramele mele, se mirau ca eu inca pot merge. Eu pe atunci inca ma deplasam cu troleul… Dupa scoala am facut si facultate 3 ani de zile. Nu mergeam la ore, invatam de sine statator din conspectele colegilor, si ma prezentam numai la examene… Din cauza atator stresuri mi-am dereglat sistemul nervos. Vreo 6 ani de zile m-am chinuit cu stari de slabiciune, ameteala, dureri continue de cap, fobie inexplicabila pe care nu o puteam controla – mi-era frica de tot: de mine, de moarte, de oameni, mi-era frica sa ma scol in pat si sa merg la bucatarie, etc… Eram aproape mereu in depresie. Ma tratam periodic si ma simteam mai bine, dar la un moment dat oricum  stresurile m-au adus la un punct critic. Era o stare aproape de coma, asa o simteam eu, desi vorbeam destul de clar, dar ma simteam in pragul mortii…Si atunci am avut noroc de un doctor bun (reumatologul meu – o doamna deosebita, la care ma tratez de un an si ma simt mai bine). Ea mi-a prescris un tratament neurologic serios, pe care l-am inceput de la 1 decembrie 2012, si  il continui si acum… Sa nu fi fost ea, as fi ajuns la spitalul de nebuni, sau as fi murit. Din pacate am devenit dependenta de calmante….“

                                                                         ***

     Sandrina a crescut numai cu mama ei, de la varsta de 3 ani. (...)
    Pentru mine, Sandrina este un exemplu extraordinar, un tanar care a invatat sa pretuiasca si sa inteleaga suferinta ce i s-a dat, la cei 24 de ani de viata pe care ii are in prezent. Mi-a scris, intr-un email, urmatoarele (pe care sper sa incuviinteze de asemenea sa le fac publice): “…Nu-mi pare rau de tot ce-am tras , caci durerea m-a maturizat si apropiat de Dumnezeu. Nu dau vina pe nimeni pentru suferintele mele, nici pe mama care ma creste singura de la 3 ani, nici pe medici, care pe atunci nu erau tare experimentati. Nimeni nu a vrut s-ajung asa. Poate doar Dumnezeu a vrut, dar nu din ura ci din iubire nemarginita, ca sa ma protejeze de urgiile din lume…Intr-un final, dupa multe framantari sufletesti, am inteles ca daca as fi fost sanatoasa si frumoasa, nu as fi fost mai fericita, mi-as fi pierdut sufletul cu siguranta, caci imi cunosc pornirile rele…Si m-am ingrozit, dupa care i-am multumit Lui Dumnezeu ca sunt asa cum sunt… Dar ispitele inca imi dau tircoale. Si nu e de mirare. Viata e o lupta continua pentru curatirea inimii…“

Citiţi postrea integrală aici: http://anomismia.wordpress.com/2013/09/04/povesti-de-viata-povesti-de-suflet-i-sandrina-h/