Există oameni
„mari”, oameni importanţi, personalităţi a căror biografie rămîne încrustată în
paginile istoriei omenirii, există însă oameni, în viaţa cărora- fiecare zi e o
luptă de autodepăşire. Sorina Alexandrina, este o persoană deosebită, istoria căreia se imprimă pe sufletele celor
ce o cunosc şi o iubesc...
Deşi din copilărie, suferă de poliartrită-(o
boală gravă, care constă în distrucţia treptată a tuturor articulaţiilor şi
care practic nu îi permite să se deplaseze mai departe de curtea blocului în
care locuieşte,precum şi de o deficienţă vizuală, Sandrina, cum îi spun cei dragi, a reuşit să
realizeze lucruri cu adevărat
importante, în viaţa ei. Studiile
liceale urmîndu-le aproape în totalitate la domiciliu, Alexandrina a reuşit să
absolvească liceul cu o medie mare, după care a devenit studentă la facultatea
Ştiinţe Economice, din cadrul Universităţii de Stat din Moldova.
În prezent, Sandrina este studentă în anul
III, iar foarte curînd va obţine diploma de licenţă în contabilitate, după care
îşi doreşte să se angajeze în cîmpul muncii. .
„Ceea ce nu te doboară, te face mai puternic”-
spune Alexandrina şi tot ea mărturiseşte: „În suferinţă cunoscut-am cele mai
mari bucurii”… Care sunt acele bucurii şi ce lecţii a învăţat Alexandrina din
şcoala vieţii, ne destăinuie chiar ea:
-Cum îţi reuşeşte
să fii o persoană atît de senină, binevoitoare şi împăcată cu tine însăţi?
-Mă simt în
primul rând împăcată fiindcă mi-am înţeles rostul în această viaţă, am înţeles,
cine sunt, de unde vin, şi spre ce mă îndrept...
-La ce obişnuieşti să te gîndeşti în cele mai
dificile momente?
-Mă gîndesc la faptul că Dumnezeu da totul cu un
scop, şi întotdeauna spre folosul omului, oricît de greu nu ar fi. Că există
oameni care suferă mult mai mult, însă nu se plâng, ci chiar stiu să se bucure
cu adevărat de viaţă. Că de multe ori suferinţa este urmată de bucurie, dacă o
treci cu răbdare. Că povara greutăţilor este vremelnică… . Simţirea permanentă a prezenţei şi ajutorului
Lui Dumnezeu şi a susţinerii celor apropiaţi îmi insuflă încredere, speranţă,
bucurie, dorinţă de viaţă.
-Cine ţi-a insuflat Credinţa în Dumnezeu?
M-am născut
într-un neam de oameni credincioşi. Părinţii bunicilor erau oameni cu frică de
Dumnezeu care şi-au educat copiii în spirit creştin. Astăzi bunica îmi spune cu
sufletul împăcat că cel mai mult se bucură de faptul că i-a adus pe copiii ei
la credinţa in Dumnezeu. Cred că un mare aport în apropierea mea de credinţă
l-a avut unchiul meu- actor de profesie, pe care Dumnezeu l-a călăuzit în chip
minunat pe cărările Sale...De multe ori il puteam auzi vorbind cu entuaziasm şi
bucurie sufletească despre Dumnezeu, credinţă, Biserică. . Copil fiind nu reuşeam să percep în
totalitate profunzimea şi puterea spuselor lui. Dar în interiorul
meu parcă simţeam că nu doar povestea cele ce auzea sau citea prin cărţile
duhovniceşti, ci trăia cu adevărat simplu şi senin credinţa O recunoştinţă adîncă îi voi purta toată
viaţa celei mai apropiate prietene, care este pentru mine un adevărat dar de
sus. Alături de ea am trăit puterea credinţei şi cele mai mari bucurii. Vedeam
în ea un om cu dragoste sinceră de Dumnezeu, ,
care ştie să se dăruiască şi să
dăruiască în fiece zi dragoste, căldură şi zâmbet, crezînd mereu că oferă prea
puţin şi primeşte la rindul ei prea mult….
-Care sunt ocupaţiile tale preferate, pasiunile
tale?
Am o
pasiune aparte pentru lectura, indeosebi pentru cărţile duhovniceşti, care îmi
aduc linişte interioară şi mă întăresc sufleteşte...
-În pofida problemelor de sănătate, reuşeşti să
fii puternică, optimistă, să le insufli şi celor din jur forţă şi speranţă şi
îndrăznesc să afirm că eşti mult mai fericită decît alţi oameni, care deşi au
poate mai puţine probleme, nu ştiu să se bucure cu adevărat de viaţă, de ce
crezi că au nevoie oamenii, pentru a fi cu adevărat fericiţi?
Oamenii au nevoie
de iubire pură, adevărată. Fericirea se naşte şi creşte numai din iubire.
Neiubirea, egoismul, răutatea, necredinţa oamenilor sunt cauza atîtor suferinţe din lume. Oamenii nu ştiu să se
bucure cu adevărat de viaţă, fiindca trăiesc o viaţă de suprafaţă Fericirea
adevărată vine din interiorul omului,
nu din exterior. Ceea ce adună omul în sufletul său îi determină percepţia
asupra lumii exterioare, asupra vieţii în general.... Dacă se umple de răutate
şi ură, ură şi răutate vede în jur, şi viaţa pentru el îşi pierde treptat
sensul....Dacă îşi umple sufletul cu iubire şi gînduri luminoase, vede în jur
iubire şi bunătate, vede urmele Lui Dumnezeu peste tot in jur, într-o floare,
într-un fir de iarbă, în susurul unui izvor, şi mai adânc în sufletele
oamenilor, şi simte cu adevarat sensul plenar al vieţii.
-Care crezi că este adevăratul
sens al vieţii?
Este
descoperirea iubirii, adică a Lui Dumnezeu,
care este sursa iubirii adevărate….
-Cum explici tu bucuria pe care ai descoperit-o în
suferinţă şi care este în general viziunea ta asupra suferinţei umane, ori
pentru mulţi dintre pămînteni, bucuria ascunsă în suferinţă ar fi ceva de
neînţeles... ??
Cu ani în
urmă îmi părea şi mie ceva fabulos...Singură în faţa durerii, aflată la capătul
puterilor, nu-mi vedeam fericirea decât asociată cu lipsa durerii fizice
Treptat insa aceasta stare a trecut în deznadejde... Si tot Dumnezeu m-a
scos din ea. Fără ca eu să-mi dau prea bine seama de asta. Erau perioade când
simţeam în mine un flux de viaţă şi încredere care mă propulsa prin toate încercările zilnice,
făcându-mă să privesc durerea cu răceală şi indiferenţă, sau chiar cu
seninătate şi împăcare... Din mândrie îmi atribuiam mie aceste reuşite. Într-un
final am conştientizat adânc că omul e o fiinţă limitată, neputincioasă în faţa
durerii, şi îşi poate depăşi condiţia doar unindu-se cu Dumnezeu- puterea
infinită şi Dragostea necuprinsă... El e puterea ce te ajuta sa treci prin
valurile învolburate ale vieţii, şi să ajungi nevătămat la liman. Dumnezeu este
cu noi, întotdeauna, chiar şi atunci când nu simţim acest lucru, iar în cele
mai grele momente, când credem că ne-a părăsit, ne poartă de fapt, în braţe. Am
înteles că e o minune sa fii copil al Lui Dumnezeu şi să-l ai pe El drept Tată.
Am înţeles ca Dumnezeu nu oferă nimic pur si simplu. Faptul că nu primeam ceea
ce-mi doream era pentru că El vroia să-mi dea mai mult, însă cu un preţ. El
aştepta să înaintez sufleteşte, să fac măcar un cît de mic efort pentru a lupta
cu patimile din mine, şi apoi să-mi dea darul... Şi atunci cînd mă aşteptam mai puţin Dumnezeu
şi-a revărsat binecuvîntările asupra mea..
Mi-au trebuit ani
întregi până să înţeleg că fericirea nu ţine de libertatea şi sanătatea fizică,
nu ţine de nimic material. Fericirea e atunci când omul este cu Dumnezeu. Şi de
cele mai multe ori omul are nevoie de suferinţă pentru a ajunge El.
Suferind, învăţăm
să fim receptivi faţă de durerea altora. Doar unul Dumnezeu ştie cât de mulţi
oameni au dobândit credinţa cea vie şi dreaptă, suferind boli cumplite, sau
pierzând pe cineva dintre cei dragi, câţi au învăţat să fie receptivi la
suferinţa aproapelui, experimentând pe propria piele nevoi , lipsuri,
necazuri..Faptele mari se nasc din suferinţă precum florile cele mai frumoase
din spini.
-Care este visul tău?
Acum am un singur
vis, un singur ideal.. Sa las ceva bun in urma mea...
-Ce deviză ai?
Trăiesc,
atâta timp cât cred şi iubesc.
Interviu realizat de Livia Pinzari.
