Balaurii din noi...

  Vedem cu lunetă măritoare paiul din ochiul altuia, şi nu observăm cum bârna înfiptă în ochiul propriului suflet, ne distruge cu repeziciune vederea.

 Aruncăm cu pietre şi noroi în aproapele, nedându-ne seama că astfel ne murdărim şi mutilăm propriul eu.

  Strigăm şi batem cu pumnul în masă dorind liniştea.

Vedem în unii oameni doar nişte impedimente în calea libertăţii şi fericirii noastre. Îi acuzăm pe ei, sau chiar pe Dumnezeu, de toată nefericirea şi necazurile în care ne zbatem..

  Ne înecăm în lacrimi, ură şi durere jinduind fericirea cu egoism feroce, fiind încrezuţi că o merităm mai mult ca oricine, până cădem vlăguiţi la pământ întrebându-ne de ea în general  există.

   Distrugem vietăţi şi suflete, călcăm în picioare flori, insecte, dar şi speranţe, zâmbete şi vise, doar pentru a ne satisface pornirile, vrerile, interesele..

Ghidaţi de simţirea şi raţiunea noastră omenească, ne croim vieţile şi pe cele ale altora după propria voie, ni le construim pe ruinile altor vieţi, nelăsîndu-L pe Dumnezeu să-şi spună voia şi Cuvântul Său.

   Flămânzi de dragoste, pace, bine, fericire, ne hrănim necontenit cu ceea ce găsim mai aproape de sufletele noastre, cu spini şi jăratec,  răutăţi şi plăceri amăgitoare. Pentru un timp ne potolim foamea. Ne e bine...  Ne e bine până începem a desluşi gustul cumplit de amar şi arzător a ceea ce devorasem cu atâta patimă. Sufocate de mizeria şi gunoaiele sub care zac îngropate, sufletele noastre suspină tot mai chinuite de foame. Privim iar cu ochi flămânzi în jur,însă... vedem aceiaşi mărăcini cu care ne-am hrănit atâta timp,mărăcini nenorociţi, dar atât de ispititori. Într-un avânt nebun, printre mustrări de conştiinţă, lacrimi, şi durere îi înhăţăm iar...Mâncăm şi plângem, mâncăm.. fără a înţelege menirea noastra e de a învăţa a-i preschimba în trandafiri.

   Se spune că După ce Dumnezeu la creat pe om, i-a mai rămas o bucăţica de lut. Atunci Dumnezeu l-a întrebat: „Spune-mi ce să-ţi modelez din această mică bucată de lut?”Omul a răspuns:” Fă-mi fericirea. „Dumnezeu S-a gândit,  a luat acea bucăţica de lut, i-a pus-o în mână, şi i-a spus :  „Făureşte-ţi fericirea singur.”

   Trăim o viaţă searbădă, lipsită de culoare,de conţinut şi Adevăr. Patima înghite bucuria şi frumosul, ne sufoca valorile, adevărurile, principiile morale... Deşi ne greu să conştientizăm, anume noi ne suntem  duşmanii fericirii noastre. Inghiţind jaratecul ispitelor, aidoma balaurilor, scuipăm unul asupra altuia cu foc, pirjolindu-ne trupurile şi sufletele la nesfârşit. Ne făurim singuri, un colţ de iad în suflet, şi altul pe pământ...şi din când în când,  pe buzele arse de pătimaşul foc,  scoatem un suspin greoi, rostind numele Domnului... . Dar, nu îi cerem fierbinte şi smerit ajutorul. Unde era Dumnezeu ori de câte ori durerea ameninţa să ne sfarme, şi să ne lase pradă unei morţi lente şi chinuitoare, unde era când trăiam iadul pe pământ...? Ne-am pierdut încrederea în Dumnezeu. Mai multă încredere avem în noi. Tot mai credem că vom putea fi vreodată fericiţi şi fără ajutorul Lui... .. Dar, alungându-L definitiv pe Dumnezeu din viaţa noastră si  făcându-ne sălaş diavolului, ajungem într-un final a cadea pradă negrei disperări, spre ultima bucurie a necuratului.

    Dumnezeu, însă nu şi-a pierdut încrederea în noi. Cu ochii înlăcrimaţi de durere, ţinându-ne în braţe şi mângâindu-ne cu dreapta Sa, primeşte răbdător ocările şi palmele ce i le dăm cu atâta înverşunare. Domnul ştie că dacă am avea credinţă şi iubire măcar cât un vârf de ac am fi în putinţă să biruim ispitele, şi întăriţi de harul Său, am preface mărăcinii în florile dragostei şi fericirii... Căci, fără un strop din harul Lui Dumnezeu,  tot de ce ne vom atinge, se va preschimba negreşit în unealtă a morţii.

   Domnul aşteaptă, să învăţăm a ne lipi din bucăţica de lut fericirea, după modelul inimii Fiului Sau şi Mântuitorul lumii- Dătătorul de viaţă, biruitorul durerii şi morţii, singurul izvor al fericirii, şi să ştim a o preţui, şi a ne bucura de ea o veşnicie...
   Domnul ne doreşte o fericire, cu sclipire şi trăinicie de veci...

Stare....

E vis? Minune? Dar? Dorire împlinită?
E sentiment divin străpuns de-o grea ispită?
Cunună preafrumoasă din flori de paradis
Atinsă de văpaia infernului nestins?


De unde-ţi ai izvorul, că mângâierea-ţi fină
A spulberat dureri, a înnecat suspine,
Sau prin forţa-ţi serafică, prin harul tău firesc
Făcutu-m-ai fierbinte durerea s-o-ndrăgesc?

Viaţa mea...

E viaţa mea născută din foc şi oarbă patimă

Şi rostu-i fu pecetluit cu o cerească lacrimă:
Cu lacrimi şi cu apa vie, cea dumnezeiască

Să sting văpaia ce ameninţă ca să ne nimicească.
În inimi focul dragostei curaţitor s-aprind
Prin cruce, patima şi chin păcatul să-l înfrâng.


Umblat-ai suflete, pribeag prin lumi închipuite,
Hrănindu-te cu doruri vechi şi cu poame oprite.
Prin vise, jocuri nebuneşti, ţi-era voia pierdută
Şi n-auzeai nicicând chemarea de a ieşi la luptă.
Durerea când te-mbrăţişa, topind clipa-n infinit
Urât-ai tu salbatec viaţa,şi ca un om iar o ai iubit.


Ai rătăcit la braţ cu moartea frânturi de veac la rând,
Simţeai crescând pustiu-n tine şi viaţa descrescând,
Când din stransoarea-i sadica, o mână nevăzuta
A smuls-o şi cu dragoste din nou ţi-a daruit-o,
Apoi pictat-a-n tine-un cer, şi roade pe un ram
Şi-a scris: " Tovarăş ţi-este Domnul, iar diavolul duşman."


...Dar am cazut... picat-a cerul cu zgomot greu şi gol,
Căci iaraşi dulce mi-a părut al patimei ecou...
Acum Te caut spăimântat, O, Doamne, glasu-Ţi bland
Prin larma asurzitoare-a lumii, abia îl mai aud.
Nici chipul Tău blajin  nu-l văd, privind la fiii Tăi,
Căci l-au scuipat şi şi-au cioplit chip al diavolului.
O lacrimă din ochi îmi pică, şi cerul curge ploaie...
Prin mine curge abtir purtând construcţii moi de paie.
Pier innecate doruri, regrete, spaime, ce mister..
Şi doar un singur dor rămâne, semeţ- dorul de cer...

Dragostea... (my video)

ADEVĂRATA LIBERTATE... (my video)

VIAȚA ÎN CULORI TACTILE Vezi cine este moldoveanca absolventă de Jurnalism, care vede viaţa cu mâinile!

Livia Pânzari (21 de ani) este o absolventă de Jurnalism. Priveşte lumea cu seninătate şi optimism, deşi şi-o imaginează doar din amintiri şterse. La fel ca ea, din dorinţa de a fi în rând cu lumea, alţi 7-8 nevăzători termină anual facultăţile din Capitală, numărul fiind în creştere.

Închideţi ochii pentru zece secunde... Aşa arată fiecare zi din viaţa Liviei Pânzari, o tânără din Chişinău care nu mai vede de la vârsta de cinci ani, când a fost diagnosticată cu o maladie gravă ce a lăsat-o oarbă.

Nu ştie cum arată membrii familiei, hainele pe care le poartă, apartamentul în care locuieşte sau colegii cu care a învăţat la facultate. Dar nu-şi plânge soarta şi spune că ochii ei sunt mâinile, prietena care o însoţeşte tot timpul sau părinţii.

„Nu mă simt diferită. Când vreau să aflu cum arată un obiect, mă adresez: «Dă-mi să mă uit, să văd», pentru că le pot vizualiza cu ajutorul mâinilor", spune Livia, menţionând că îşi imaginează fiecare obiect la fel de bine precum un văzător.

GREUTĂŢILE O FAC MAI PUTERNICĂ

„Nimic nu este întâmplător, poate aşa este mai bine. Greutăţile modelează caracterul omului. Aş fi fost altfel dacă vedeam tot ce văd ceilalţi şi, poate, nu eram alături de persoanele cu probleme similare", mai explică fata, care anul acesta a absolvit facultatea de Ştiinţe ale Comunicării din Chişinău şi este masterandă la Jurnalism European.

La facultate, colegii îi spuneau tot timpul că este foarte curajoasă. „Nici nu mi-am pus vreo dată problema de a merge sau nu la universitate. Cred că e ceva normal să continui studiile, însă colegii mă priveau ca pe un fenomen", povesteşte fata.

Livia s-a îndrăgostit de profesia de jurnalist încă din copilărie, iar acum este în căutarea unui job în speranţa că va scrie despre viaţa celorlalţi nevăzători din Moldova. „În clasa a zecea, împreună cu câţiva colegi, am fost invitată la o emisiune.

Încă de atunci hotărâsem că voi deveni jurnalistă şi vroiam să lucrez la radio sau la un ziar", mărturiseşte emoţionată tânăra. Are un program special la calculator care îi citeşte cu voce toate textele, o ajută să navigheze pe internet, iar poziţionarea literelor pe tastatură a memorizat-o.

ALB ŞI BLEU, CULORI PREFERATE

Chiar dacă a văzut doar până la vârsta de cinci ani, fata îşi mai aminteşte anumite nuanţe, iar cel mai mult îi plac culorile bleu şi alb. „Ador hainele de culoarea albă. Tot timpul merg la cumpărături cu prietena mea sau cu mama şi le cer părerea", se destăinuie fata, care tot timpul este însoţită de prietena ei Marina Adam, în vârstă de 23 de ani, care la fel are probleme de vedere.

SCHIMB DE EXPERIENŢĂ

În Moldova sunt 9.500 de nevăzători. „Încercăm să le oferim condiţii de studiu cât mai multor persoane. Îi ajutăm să participe şi la un program de schimb prin intermediul căruia unii pleacă în Germania ", spune Larisa Celan, vicepreşedintele Societăţii Orbilor.

Sursa: http://www.adevarul.ro/moldova/social/VIATA-CULORI-TACTILE-Vezi-Jurnalism_0_550144995.html%20

Dor de fericire...

   O durere străpungătoare dar eliberatoare, rupea bucăţele din ea, făcând cale izvoarelor adormite de timp si neputinţă. Îi lăsă sufletul în mijlocul drumului ca pe un cerşetor rufos şi-nsingurat, ce căta cu jind în sus, implorând mană cerească. Lacrimile-i venite din adâncuri întunecate şi neştiute năvăleau în ochi-i căutatori, lăsându-se pentru prima dată scrutate de lumina zilei şi...într-o clipită pierzându-şi puritatea şi strălucirea piereau înghiţite de ţărână; acolo îşi găseau mormântul... Omul pe pământ e aidoma unei lacrimi...

    Simţea cum o cuprindea un dor nestăvilit de Dumnezeu, de patria cerească; ar fi vrut măcar pentru o secundă, să se descătuşeze de toată suferinţa, de toate rătăcirile, deşertăciunile şi urîciunile acestei lumi şi să se afunde în mijlocul unei clipe de veşnică iubire, rupte din rai, unde să fie doar ea şi Dumnezeu, doar ea şi Fericirea...În tresăltări de fiinţă începu să-şi îndrepte paşii înspre soarele ce bătea puternic în faţa-i...

- Domnul locuieşte într-o lumină mult mai puternică ca aceasta, o lumină imaterială, nepătrunsă, e dincolo de lumina solară...

   Astrul o orbea cu strălucirea-i parcă luminând căile izvoarelor de lacrimi, şi acestea îşi intensificară cursul...

-Vin, Doamne, vin...las aici totul- lipsuri, durere, neputinţă, cuvinte şi fapte- negre şi surpătoare de suflet şi pe cele luminoase şi ziditoare de suflet, dacă sunt, las până şi acest pământ încă neuitat de Tine, unde am surâs pentru prima data soarelui, şi admirat cu inocenţă copilărească toate minunăţiile creaţiei Tale, unde am respirat pentru întâia oară cu nesaţ, văzduhul dătător de viaţă, înmiresmat de adierea depărtată a raiului, unde în fiii Tăi iubitori, părinţi, apoi, prieteni Ţi-am văzut atât de limpede chipul, şi atunci m-am simţit cu adevărat fiica Ta, unde dragostea şi căldura Ta părintească mi-au alinat şi îndulcit durerea, unde m-ai purtat cu grijă în braţe atunci când picioarele-mi erau încătuşate de lanţurile suferinţei, unde în durere am cunoscut voia Ta, lucrările şi minunile Tale, comorile duhovniceşti ce-Ţi poartă chipul...ca să trăiesc o fericire înzecit de mare că te-am găsit... Le las pe toate ca să vin la Tine...

-Nimeni nu poate ajunge la Mine, dacă nu trece mai întâi prin nevoinţele Crucii... Pleacă de-ţi împlineşte destinul  - se auzi glasul tunător si în acelaşi timp blând al Domnului...

     Pentru câteva clipe uitase că în Împărăţia Lui Dumnezeu se poate ajunge doar prin moarte, printr-o moarte luminată de biruinţa virtuţii...Iar ea trăia, trăia încă... Lacrimile fierbinţi îi brăzdau faţa, sângele-i curgea vertiginos prin vene, simţea ecoul fiecarui cuvânt, pulsându-i cu putere în inimă...Prinsă în impulsurile vieţii, fiinţa-i se deşteptă la realitate; privirea-i căzu pe cocoloaşele de noroi- amestec de lacrimi şi pământ...Simţi atunci încărcătura unei tine urîcioase aidoma aceleia, prinse de sufletu-i -un amestec de lacrimi şi de noroi al păcatului...

-De-ar veni acum moartea  m-ar găsi oare vrednică de a mă arăta în faţa Lui Dumnezeu -se întrebă cu frică şi suspin...Eu care sunt plină de noroiul patimilor, ca pământul scăldat în furia unei ploi nimicitoare...Dă-mi , Doamne, putere să-mi duc cu vrednicie crucea până la capăt, zile în care să-mi spăl cu mulţime de lacrimi păcatele, în care să mă ajuţi să ridic din ruine biserica din sufletul meu, să o sfinţeşti cu harul Tău, ca în ea să crească sincere si neprihănite, iubirea şi dorul de Tine.. şi să-mi fie cu atât mai mare bucuria când, în mila Ta nădăjduind, mă voi îndulci la văzul prealuminosului Tău chip, o veşnicie...

Înţelese că o moarte ce aprinde zorile eterne trebuia meritată...

Nu judecaţi şi nu veţi fi judecaţi...

"Noi, dintru inceputul plamadirii acestui neam, asa ne stim, romani si crestini ortodocsi. Asa ne-am nascut si avem datoria sa pastram curat si deplin ce am mostenit de la strabuni, ca de la Dumnezeu. Dar noi, obste ortodoxa romana, sa nu uitam niciodata evlavia, ravna si jertfa domnitorilor, stramosilor si parintilor nostri, cu care ei au aparat de-a lungul a aproape doua mii de ani, patria si aceasta credinta care le-au fost date drept sfanta mostenire de la Domnul nostru Iisus Hristos, prin Duhul Sfant, in Biserica Sa dreptmaritoare.

Nu vrem sa stricam linistea nimanui in cele ale constiintei, dar nici nu vrem a ne departa si a parasi mostenirea strabuna in care noi simtim ca sta unitatea adanca a neamului nostru. Pentru noi, patria si ortodoxia sunt " gradina Raiului " data noua de Dumnezeu sa " lucram in ea si sa o pazim " ( Facere 2, 15 ) cu sfintenie..." (Par. Cleopa.)

Comentariul de faţă este un răspuns la acest articol

 E absurd sa etichetezi Biserica Ortodoxa cu emblema materialismului si ipocriziei, judecand dupa situatia financiara a unor slujitori ai Bisericii si in baza altor prejudecati. Daca si sunt unii preoti care pacatuiesc, astea nu sunt pacatele Bisericii, ci ale slujitorilor ei, care sunt oameni supusi pacatului. Iar fiece om va fi judecat de Dumnezeu pentru faptele sale.
Sa nu uitam ca multi cetateni basarabeni au rude peste hotare, care contribuie la imbunatatire situatiei finaciare a acestora… Bogatia in sine nu e un lucru rau, atata timp cat nu favorizeaza deprinderea unor vicii -lacomiei, mandriei, dar se foloseste (si) in scopuri nobile. In ziua de azi tehnologiile moderne nu mai sunt un lux. Da, te poti lipsi de comoditati si avantaje, dar nici nu e un pacat sa le folosesti ca pe o necesitate, dictata de vremurile prezente, insa,  fara a deveni iubitor de cele lumesti si desarte.…Vremurile s-au schimbat doar la suprafata, dar esenta vietii a ramas aceeasi...
  E lucru stiut ca la noi in tara Biserica este despartita de stat, si unica sursa de venit a preotilor sunt banii ce ii jertfesc enoriasii, de bunavoie in numele Lui Dumnezeu si a Bisericii. Banii dati pentru a beneficia de  diferite slujbe religioase, sunt o mica jertfa, bineplacuta Lui Dumnezeu. Niciun lucru maret, facut in numele credintei, si al Binelui, nu se poate implini decat prin jertfa.  Aceasta ne-a demonstrat-o Mantuitorul Insusi.
Si darul, sau pomana, sau facerea de bine, sau ctitoria unei biserici, nu este altceva decat o necesitate a sufletului curat, sau trebuie sa fie o necesitate. Crestinul o face pentru ca nu poate sa nu faca acest bine.O face pentru ca aceasta nu e altceva decat trairea in Dumnezeu, cu dragoste de aproapele si pentru casa Domnului. Nu noi facem bine, nu noi dam banii la biserica, dar bunatatea, sau Dumnezeu Insusi pe care am reusit sa-L dobandim. El este bunatatea din noi.
Si de fapt, oricat de multi bani nu am jertfi pentru Biserica, valoarea lor nu va putea atinge niciodata acea valoare duhovniceasca pe care ne-o ofera Biserica.

Redau mai jos un episod Biblic  (preluare din cartea “Fărâme de suflet” de Aurelian Silvestru):

“Intr-o zi Mântuitorul stătea cu ucenicii Săi în preajma unui templu, nu departe de cutia pentru daruri, în care enoriaşii făceau donaţii, fiecare după putinţa sa. Bogaţii aruncau cu îngâmfare monetele de aur, făcând-o pe grozavii, ca oamenii să-i vadă şi să-i considere miloşi.

Într-un târziu, de urnă s-a apropiat o văduvă săracă şi a lăsat în ea doar doi bănuţi. Mântuitorul a văzut-o şi a rostit:

– Vedeţi? Această văduvă a aruncat în cutia darurilor mai mult decât toţi bogaţii împreună.

– Cum aşa? s-a mirat unul din ucenicii Săi. Doar am văzut cu toţii că avea în palmă numai doi bănuţi.

Învăţătorul a surâs şi a răspuns:

– Adevărat vă spun, că toţi ceilalţi au dat din ceea ce aveau în plus, iar dânsa – din sărăcia sa. Ea a aruncat în cutie tot ce avea, toată averea sa...”

   Este adevarat ca in mai multe biserici (nu in toate) sunt fixate anumite taxe, si asta pentru orientare. Insa daca crestinul nu dispune de acea suma, poate da atat cat are. Oficierea slujbei nu ii este sau nu ar trebui sa-i fie refuzata… Daca si sunt unii preoti care impun taxe, nu inseamna ca trebuie sustinuti. Totodata sa nu uitam ca dupa 70 de ani de ateism a fost foarte greu de ales cele mai potrivite cadre intr-un timp scurt. Oameni cu vicii sau rataciri au existat dintotdeauna si in toate domeniile.

Cum sa ai incredere in Biserica? Renegand biserica, iti refuzi cerul pe vecie. Caci Biserica e unica institutie care face legatura intre cer si pamant, unicul mijloc prin care putem primi binecuvantarile cerului si mantuirea… Nu Biserica propriu-zisa te mantuieste, ci credinta, care se exercita plenar doar in Biserica. Caci in afara Bisericii, in afara tainelor ei, nu exista mantuire. Cele 7 Sfinte Taine (Botezul, Mirungerea, Spovedania, Impartasania, Preotia, Cununia, Sfantul Maslu) sunt valabile indiferent de pacatele pe care le-ar avea preotul.
Da, traim vremurile din urma. Societatea devine tot mai secularizata, decazuta moral, viciata, despiritualizata. Duhul cel viclean incearca sa murdareasca si sa perverteasca totul , pana si cele mai curate suflete si simtiri si acea restransa dar inca vie sfintenie care se mai pastreaza in Biserica Dreptmaritoare a Lui Hristos. Se duce o lupta apriga, intre bine si rau, virtute si viciu, adevar si minciuna… Dar cu ajutorul Lui Dumnezeu, asa cum e scris, acele comunitati de crestini- mica biserica a Lui Hristos care vor reusi sa-si pastreze neintinate credinta, valorile, traditia, se vor mentine pana la sfarsitul veacurilor, iesind biruitoare.
E regretabil faptul ca nu cunoasteti ceea ce-nseamna de fapt Ortodoxia in esenta  sa, care e adevarata vietuire in sânul Bisericii, cu câta dragoste, daruire si jertfire de sine isi calauzesc turma pe caile Domnului slujitorii Bisericii, cate lipsuri si greutati le este dat sa indure (cunosc cazuri concrete),  insa pentru toate acestea nu cartesc ci multumesc Lui Dumnezeu. Acolo unde credinta e mai puternica , sunt si incercarile mai grele, dar si prisoseste din plin ajutorul, harul si bucuria duhovniceasca…Caci lucrarea Lui Dumnezeu in neputinta se savarseste. 

Despre judecarea preoţilor (pildă).

(Sursa: http://cristianstavriu.wordpress.com)

 Un preot trecea odată pe lângă o casă care se clădea în cuprinsul parohiei sale şi auzi pe un lucrător zicând: “Nu este îndeletnicire mai uşoară ca aceea de preot, căci nu faci altceva decât să te plimbi cu bastonul în mână şi cu cartea la subţioară. Aşa mi-ar plăcea şi mie să lucrez”.

Ceilalţi muncitori râseră, dar preotul se adresa celui care vorbise astfel şi-l întrebă:

-”Cât câştigi dumneata pe zi?”

-” Șapte sute de mii”, răspunse acesta.

-”Ei bine, îţi plătesc eu ceea ce câştigi într-o săptămână întreagă, numai vino cu mine”, zise preotul.

Lucrătorul voi să schimbe vorba, dar tovarăşii săi de lucru îl siliră să se ţină de cuvânt.

-”Acum mergem să vedem un bolnav”, îl lămuri preotul.

-”Dar de ce boală zace?” întreba muncitorul.

-„De febră tifoidă”, răspunse preotul.

-„Dacă e aşa, se grăbi să răspundă lucrătorul, eu rămân afară, pentru că n-am zăcut niciodată de această boală şi pot să mă molipsesc. Şi apoi am nevastă şi copii cărora le-aş putea duce boala”.

-„Şi pentru mine e acelaşi lucru, zise preotul, nici eu n-am zăcut de febră tifoidă, şi am şi eu nevastă şi copii. Dar trebuie, dar, să mergi oriunde voi merge eu, căci aşa ţi-a fost vorbă”.

Drept răspuns lucrătorul întreabă:

-„După aceea unde mergi?”

-„La nişte copii bolnavi de râie al căror tată a murit de tuberculoză.”

Fără să mai aştepte ce-i va spune preotul mai departe, muncitorul făcu câţiva paşi înapoi şi zise:

-„Dacă este aşa, sunt mai mulţumit cu meşteşugul meu şi nu te mai invidiez”.

-„Dragul meu! – îi spuse preotul. Știi foarte bine că aici în zona noastră a Dobrogei nu departe de satul nostru la Tichilești exista o leprozerie.

Acolo păstorește fratele meu ca preot și merge la ei și-i împărtășește ca să aibă și ei bucuria mântuirii și unirii cu Hristos. Și mai știi că preotul consumă din potir întotdeauna ceea ce rămâne de la cei pe care i-a împărtășit. Fratele meu preotul de ani de zile bea din același pahar cu leproșii și Dumnezeu îl apără și-l păzește de tot răul. Dar așa știu oamenii să judece mereu pe preoți și nu-i vede pe cei care se jertfesc și se străduiesc în lumea acesta pentru salvarea sufletelor oamenilor. La noi se propovăduiește doar răul iar binele este ascuns ostentativ pentru a nu fi vazut”.

Minunea mea..

O, ce minune mare, în preajma mea când eşti

Simt calda revărsare a dragostei cereşti,

De parcă chipul Domnului sorbit de-a ta fiinţă,

Străluminat de dragoste, iertare şi credinţă

În mine se-oglindeşte, şi ca-ntr-un basm, pe dat’,

Învie al meu suflet, curmând al meu păcat.

Şi acele mici şi oarbe străfunduri de fiinţă,

Colţuri de iad scăldate-n venin şi suferinţă,

‘n rostirile-ţi sfioase cu glas de rugăciune,

Se umplu de dulceaţa slăvitului Său nume.

Şi toate mai frumoase îmi par în astă lume-

Mai miresmat văzduhul, şi cerul mai blajin

Mai ‘nălţător e cântul ce-n mănăstiri răsună

De dragul tău, preascumpo, mai drag mi-i şi-al meu chin.

Învăluit de sfânta mireasmă-a veşniciei,

În strai de sărbătoare al meu suflet se-mbracă

Şi-n dulci-amare lacrimi- de slavă şi căinţă,

Cântări de mulţumire, smerit Domnului ‘nalţă:

-O, Doamne, îndurate, din marea Ta iubire

Tu nu voieşti pieirea niciunui suflet orb.

Nevrând a mea osândă, din cupa milei Tale

Mi-ai dat o perlă rară- nepreţuit odor.

Să strălucească-n viaţa-mi ca şi seninul soare,

Care supus se pleacă cuvântului Tău viu.

C-o mângâiere caldă amarul să-mi potoale,

Cu ruga-i inima-mi s-o facă a cânta din nou.

Pentru cerescul dar, Părinte, o viaţă-ţi mulţumi-voi.

Nicicând să îl privesc măcar, eu vrednică nu fi-voi.

Învaţă-mă, Părinte drag, să ştiu să-l preţuiesc

Al Tău preasfânt şi dulce nume-n veci să Îl slăvesc!

Odă suferinţei...

În suferinţă cunoscut-am cele mai mari bucurii...

O, suferinţă, a păcatului răsplata, dar şi calea izbăvirii de păcat ;

O, suferinţă, cruce purtată de Domnul prin care iadul şi moartea s-au surpat ;

O, suferinţă, cupă cu puţin amar ce stingi focul ispitelor, trezind la viaţă sufletele moarte în patimi ;

O, suferinţă, prin care înţelepţeşti şi luminezi, Doamne, pe cei pierduţi în fărădelegi ;

O, suferinţă, aducătoare –aminte de vremelnicia acestei vieţi şi de ceasul cumplit al morţii ;

O, suferinţă, ploaie binecuvântată ce creşti în noi lăstarul virtuţii ;

O, suferinţă, încercare dată nouă de D-zeu, spre a spori întru iubire şi credinţă ;

O, suferinţă, izvoritoarea lacrimilor de pocăinţă;

O, suferinţă, mânie a Domnului îndreptată împotriva celor păcătoşi cu dreptate ;

O, suferinţă, jertfă prin care Mântuitorul de Împărăţia cea cereasca ne-a făcut parte ;

O, suferinţă, îndemn divin către viaţa cea curată şi bineplăcută Lui D-zeu ;

O, suferinţă, prin care ne îndreptăm ochii şi cugetul către cer ;

O, suferinţă, pildă dată nouă de Hristos spre a părăsi cele rele şi deşarte ;

O, suferinţă, prin care dobândim iertare de păcate ;

O, suferinta, dar divin menit spre a creşte în noi iubirea faţă de Domnul şi faţă de semeni ;

O, suferinta, prin care căpătam înţelegere şi milostivire faţă de necazul aproapelui ;

O, suferinţă, cruce, care atunci când devii prea grea, cădem cu lacrimi înaintea Domnului, rugându-L să ne dea jumătate din durerea unui suflet drag mai trist ca noi, doar ca acesta să cunoască puţină alinare ;

O, suferinţă, cheie ce deschizi poarta spre bogaţiile cele nepieritoare ;

O, suferinţă, lacăt ce fereci poarta spre deşertăciunile acestei lumi ;

O, suferinţă, cunună vremelnica de spini prin care nădăjduim a moşteni ale raiului neveştejite cununi ;

O, suferinţă, mijlocitoarea apropierii noastre de D-zeu prin Iisus Hristos ;

O, suferinţă, a iubitorilor de D-zeu bun prinos ;

O, suferinţă, podoabă de mult preţ a sfinţilor ;

O, suferinţă, biruinţa mucenicilor ;

O, suferinţă, a nevoitorilor întru viata cea fără de prihana dorire ;

O, suferinţă, scară nevăzută ce conduci către veşnica fericire ;

O, suferinţă, dulce povara a celor ce bine se nevoiesc pentru Tine, Hristoase D-zeule ;

O, suferinţă, prin care am cunoscut dulceaţa Iubirii si îndurarii Tale, Doamne, fii binecuvântată !

Romaniţa-Petală-Ruptă

Romaniţa-Petală-Ruptă nu are vreo legatură cu Pepi-Ciorap-Lung . E o fată obişnuită. Actriţă pe scena vieţii, până nu demult jucătoare a unui singur rol: al fetiţei cu capul in nori, romantică, naivă, prostuţă, ultrasensibila, puţin stranie. Rănită de loviturile vieţii, cârtea in sine împotriva-i, aflându-se în permanentă căutare a fericirii, a împlinirii sufletului ei, şi rugându-se cu lacrimi, Celui Preaînalt să-i facă parte măcar de o picătură din aceasta. Era încredinţată că rolul de victimă a propriei dureri, îi reprezintă întreaga personalitate, că se regăseşte perfect în el... Dar când ieşea în scenă şi simţea că-l trăieşte cu toată fiinţa, când simţea mai mult ca oricând că doar prin el, era ea însăşi, şi cu privirea de copilă naivă, obijduită, suferindă cerşea atenţia şi dragostea publicului, acesta o primea cu o ignorantă raceală... Cu căutaturi incisive,scandând " Eşti fadă şi urîcioasă. Nu ţi se potriveşte acest rol", spectatorii aruncau nemiloşi în ea cu roşii, până reuşeau să-i rupă prin aruncături puternice câte o preţioasă petală din corola sufletului ei... ” D-zeule, cu ce greşesc oare? “ îşi spunea umilită şi cu inima frântă, Romaniţa, privindu-şi plângând petalele, odinioară albe şi imaculate pătate cu un roşu dezgustător, dar... îşi iubea prea mult publicul ca să cuteze a-l blama… Trăia pentru el…Se privea şi gândul o ducea la Legenda Marţişorului, la acel ghiocel plăpând, răsărit într-o tufă de porumbari, pe care crăiasa Primăvară acoperindu-l cu mâinile sale de gerul nemilos al iernii, s-a rănit la un deget din cauza mărăcinilor. Din deget s-a scurs o picătură de sânge fierbinte care căzând pe petalele florii a făcut-o sa reînvie... Vai, ce prostie..  Ghiocelul -inocentul vestitor al primăverii, pe când ea, Romaniţa –vestitoare a iernii din sufletele spectatorilor sai... Ghiocelul arăta voinic şi plin de viaţă, picătura de sânge de pe petalele-i conferindu-i un plus de farmec prin nuanţa sa vie, pe cand ea cu petalele murdare şi zdrelite, arăta groaznic...Dacă până nu demult vedea in culoarea roşie doar culoarea iubirii, a jertfei în numele dragostei, de câte ori se privea după loviturile spectatorilor săi, vedea în ea culoarea ruşinii. Îngrozitoare coincidenţă..."E o ruşine.. să iubeşti...(?) Vai, ce îndrug... Inţelepţeşte-mă, Doamne !" Şi iubea, iubea, în felul ei, profund şi sincer, şi nu s-ar fi putut ruşina niciodată de iubirea pe care o nutrea, însa aştepta nădăjduind răspuns iubirii sale, aştepta ca aceasta să i se întoarcă asemeni unui bumerang, să o ţintească drept in inima, pentru a o face să scânteieze lumina unei iubiri tot mai mari, pe care la rându-i să o arunce cu o mai mare putere…Oare cerea prea mult? Anume când simţea mai stringent nevoia de înţelegere, sprijin, iubire, publicul părea să-i răspundă dur... Ajunse să se simtă secatuită de puteri, străina în pielea sa,  victimă a propriei mentalităţi de copilă infantilă... Glasul unanim al spectatorilor săi, îi suna in urechi....Schimbarea trebuia să fie soluţia...Avea nevoie de acele calităţi prin care să le (re)câştige încrederea, să le aduca pace şi bucurie în suflete, iar în cazul unui eventual eşec, sa îl poată depăşi... Da,vroia nespus să le strecoare picuri de lumină în inimi, dar ... cum putea face asta atâta timp cât chipul ei trăda doar tristeţe şi durere continuă... ? Sensibilitatea nu avea cum să şi-o inhibe ; era singura calitate care o caracteriza întru totul.. Prin ea trăia cu adevărat fiece moment palpitant al vieţii, credea, iubea, suferea cu toata fiinţa... Dar un zâmbet... Ce-ar fi costat-o un zâmbet, dar unul smerit şi blând...

   O regăsim pe Romaniţa , aceeaşi actriţă pe scena vieţii, dar în rolul fetiţei ce încearcă să-şi cultive înaltele calităţi, ce încearcă să accepte cu smerenie ceea ce-i orînduieşte D-zeu. Iat-o pentru prima oară, străduindu-se a schiţa un surâs printre lacrimile izvorâte din rănile sufletului... A jucat cam slăbuţ, dar spre marea ei mirare a fost împroşcată cu flori de către cineva din sală...Florile iubirii, florile iertării... ah, trandafirii pe care-i adora atât... Nu-i venea să-şi creadă ochilor... "Vai, mie, nu merit un asemenea elogiu, o asemenea bunătate"...Sufletu-i se simţea covârşit de emoţie şi dragoste faţă de cei ce i-au apreciat umila reprezentaţie, inima-i sângera de durere că nu putuse da tot ce-i mai bun...Prindea trandafirii din zbor,se rănea de spinii lor, dar nu simţea durere, ci doar o negrăită linişte şi bucurie revărsându-se înlăuntrul ei... Îmbătată de parfumul unui trandafir alb, îi mângaia sfios gingaşele petale, în timp ce un picur de sânge din degetu-i căzu pe una din petalele lui... Zâmbind printre lacrimi, îşi zise : "Tu eşti vestitorul primăverii din sufletele celor dragi şi din sufletul meu. Cât am greşit tăgăduind mila si dreapta judecata a Lui D-zeu. Atâta amar de vreme mi-am căutat fericirea ca pe o podoabă fără de preţ, până să înţeleg că ea porneşte, de fapt, de la acceptarea suferinţei cu inima senină...Şi am înţeles asta anume datorită  incercărilor dureroase date mie din nemărginita iubire a Domnului, căci dragostea îndelung rabdă; este binevoitoare, nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte, nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul, nu se bucură de nedreptate, ci de adevăr, toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată..."

Reflecţiile unui condeier nenăscut...

eroii scriu istoria
cu propriul sânge...
ploile spală pământul...
memoria - le rămâne înveşnicită
în Cartea Vieţii...
eu-mi scriu istoria sufletului...
de ani...
condeiul - ca un briceag
încrustând slove în lemn...
scârţâie din greu...
tremură...
ezitând se desprinde
de foaie...
frica necunoaşterii de sine(?)
frica eşecului(?)
lacrimi pe hârtie...
cerneală dizolvată şi...
părticele din suflet plutinde...
condeiul îmi cade din mână
dar...continui să scriu...
scriu cu lacrimi
pe filele sufletului...
să nu mai las urme...
laşitate(?)
poate...
dar nici slava lumească
n-o vreau...
vreau doar un loc
în corola unui trandafir
al raiului...
un loc în veşnicie
printre cei iubiţi...


o, raiule care prin patimirea
din marea iubire de oameni
a Domnului,
ni te-ai deschis nouă,
nu sunt vrednică de nici
o picătură din dulceaţa ta...
viforul păcatului spulberă
în mine lucrul virtuţii,
curmând liniştea
sufletului meu...
dar aud blândeţea
şi triumful din glasul Tău,
Doamne:
"Îndrăzneşte, Eu am
biruit lumea..."
şi alerg către Tine
iar şi... iar...
primeşte,Doamne,
pocăinţa mea, a celei
risipitoare de osteneli...
sălăşluieşte-Te
întru mine şi umple-mă
de Harul Tău cel Sfânt...
curăţă-ma de toată neputinţa,
vindecă-mi ranile
şi luminează-mi
cugetul şi sufletul
ca să pun bun început
vieţii, înfăptuind
cele plăcute Ţie...
călăuzeşte-mi paşii
pe îngusta
şi anevoioasa cale
a mântuirii
pentru a mă face părtaşă
nepieritoarelor Tale avuţii...
întareşte-mă pentru
orice jertfă in numele
Dragostei...
dăruieşte-mi,
Doamne, să cunosc
bucuria suferinţei
din Iubire şi pentru Iubire!

Cine suntem? spre ce ne îndreptăm?

   

"Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică - Ioan 3: 16"

  Suntem scântei desprinse din lumina veşniciei...
  Suntem fărâme din conştiinţa infinită a Creatorului, ce poartă amprenta harului divin...
  Suntem copiii cerului creaţi din iubire şi pentru iubire, sortiţi eternităţii..
  Suntem fiii risipitori ce am mâniat dragostea Tatălui ceresc, vatamându-ne chipul neprihănirii, pentru care am căzut dureros din leagănul iubirii, pe spinii stricăciunii... Cazând ne-am frânt aripile... Acum privim cu jind si căinţă înspre paradisul pierdut... Ne privim... Ochii noştri- cioburi din oglinda cerului, reflectând încontinuu imaginea suferinţei primare...Vedeţi durerea păcatului în ochii mei şi plângeţi... Văd amarul păcatului în ochii voştri şi plâng...Picuri gemene de suflet strivite între chipuri arzânde, se contopesc şi fierb în clocotul comun al durerii... Ne unesc aceleaşi lacrimi, acelaşi pustiu lăuntric al lepădării de slava Părintelui divin, acelaşi dor de veşnicie...
  Văzând sufletele noastre încătuşate în patimi, măcinate de dor şi suferinţă, Domnul, din nemărginită iubire pentru neamul omenesc, a pogorat către noi, lumină din lumina Sa, pe unul născut Fiul Său, să ne răscumpere prin sângele-I din robia păcatului, să întemeieze Biserica Sa- Casa Lui Dumnezeu, colţişor de rai ceresc pe pământ, prin care să redobândim harul duhului sfânt, să primim de la Tatăl curăţire de păcate, mângâiere, putere, înţelepciune, ocrotire şi ajutor în toate. Hristos Dumnezeu, prin jertfa Sa, a ridicat pentru vecie porţile raiului, ne-a arătat calea vieţii, de revenire către chipul cel dintâi, dându-ne să bem din apa vie a cuvântului Său de mântuire, lăsat în Sf. Scripturi.
  O, urmaşi ai lui Adam, pâna când vom creşte pomul rautaţilor în noi, gustând din fructul interzis? Pâna când vom umbla pe calea morţii, topindu-ne unul în lacrimile celuilalt ? Când vom conştientiza cu toţii că doar păcatul e născător de suferinţă şi moarte ?
 Tatăl aşteaptă cu iubire reîntoarcerea fiilor risipitori, din calea pierzării...
 Sa răstignim, astăzi, păcatul din noi...şi doar atunci vom simţi noi aripi crescându-ne din rănile sufletului...

Dialog cu viaţa

Zilnic, viaţa îmi cere să-i plătesc câte 86000 clipe de suferinţă...  Când durerea mă covârşeşte şi îi spun că-mi cere prea mult, ea îmi aminteşte de-o veche datorie... Prin faţa ochilor mi se perindă clipele în care am gustat din înşelătoarea ei dulceaţă... Lăcrimez şi tac...tac ruşinată, înţelegând ca nu mi-ar ajunge, poate, toată suferinţa din lume, să i-o întorc... Într-un târziu, cu inima frânta, cutez să-i propun a-i plăti datoria cu durerea propriei morţi…
  Viaţa îmi surâde amar:
- Asta ar însemna să pleci fără să-mi dai nimic...; să păşeşti pragul unei lumi în care o eternitate de suferinţă nu te-ar putea răscumpara vreodată...
  Apoi...mă priveşte lung şi... îmi surâde senin:
- Îmbracă platoşa credinţei, ia-ţi scutul virtuţii, bea din izvorul tămăduitor al Iubirii şi...urmează-mă...