O durere străpungătoare dar eliberatoare,
rupea bucăţele din ea, făcând cale izvoarelor adormite de timp si neputinţă. Îi
lăsă sufletul în mijlocul drumului ca pe un cerşetor rufos şi-nsingurat, ce
căta cu jind în sus, implorând mană cerească. Lacrimile-i venite din adâncuri
întunecate şi neştiute năvăleau în ochi-i căutatori, lăsându-se pentru prima
dată scrutate de lumina zilei şi...într-o clipită pierzându-şi puritatea şi
strălucirea piereau înghiţite de ţărână; acolo îşi găseau mormântul... Omul pe
pământ e aidoma unei lacrimi...
Simţea cum o cuprindea un dor nestăvilit
de Dumnezeu, de patria cerească; ar fi vrut măcar pentru o secundă, să se
descătuşeze de toată suferinţa, de toate rătăcirile, deşertăciunile şi
urîciunile acestei lumi şi să se afunde în mijlocul unei clipe de veşnică
iubire, rupte din rai, unde să fie doar ea şi Dumnezeu, doar ea şi
Fericirea...În tresăltări de fiinţă începu să-şi îndrepte paşii înspre soarele
ce bătea puternic în faţa-i...
- Domnul locuieşte într-o lumină mult mai puternică ca
aceasta, o lumină imaterială, nepătrunsă, e dincolo de lumina solară...
Astrul o orbea cu strălucirea-i parcă luminând
căile izvoarelor de lacrimi, şi acestea îşi intensificară cursul...
-Vin, Doamne, vin...las aici totul- lipsuri, durere,
neputinţă, cuvinte şi fapte- negre şi surpătoare de suflet şi pe cele luminoase
şi ziditoare de suflet, dacă sunt, las până şi acest pământ încă neuitat de
Tine, unde am surâs pentru prima data soarelui, şi admirat cu inocenţă
copilărească toate minunăţiile creaţiei Tale, unde am respirat pentru întâia
oară cu nesaţ, văzduhul dătător de viaţă, înmiresmat de adierea depărtată a
raiului, unde în fiii Tăi iubitori, părinţi, apoi, prieteni Ţi-am văzut atât de
limpede chipul, şi atunci m-am simţit cu adevărat fiica Ta, unde dragostea şi
căldura Ta părintească mi-au alinat şi îndulcit durerea, unde m-ai purtat
cu grijă în braţe atunci când picioarele-mi erau încătuşate de lanţurile
suferinţei, unde în durere am cunoscut voia Ta, lucrările şi minunile
Tale, comorile duhovniceşti ce-Ţi poartă chipul...ca să trăiesc o fericire
înzecit de mare că te-am găsit... Le las pe toate ca să vin la Tine...
-Nimeni nu poate ajunge la Mine, dacă nu trece mai întâi
prin nevoinţele Crucii... Pleacă de-ţi împlineşte destinul - se auzi
glasul tunător si în acelaşi timp blând al Domnului...
Pentru câteva clipe uitase că în
Împărăţia Lui Dumnezeu se poate ajunge doar prin moarte, printr-o moarte
luminată de biruinţa virtuţii...Iar ea trăia, trăia încă... Lacrimile fierbinţi
îi brăzdau faţa, sângele-i curgea vertiginos prin vene, simţea ecoul fiecarui
cuvânt, pulsându-i cu putere în inimă...Prinsă în impulsurile vieţii, fiinţa-i
se deşteptă la realitate; privirea-i căzu pe cocoloaşele de noroi- amestec
de lacrimi şi pământ...Simţi atunci încărcătura unei tine urîcioase aidoma
aceleia, prinse de sufletu-i -un amestec de lacrimi şi de noroi al
păcatului...
-De-ar veni acum moartea m-ar găsi oare vrednică de a
mă arăta în faţa Lui Dumnezeu -se întrebă cu frică şi suspin...Eu care sunt
plină de noroiul patimilor, ca pământul scăldat în furia unei ploi
nimicitoare...Dă-mi , Doamne, putere să-mi duc cu vrednicie crucea până la
capăt, zile în care să-mi spăl cu mulţime de lacrimi păcatele, în care să mă
ajuţi să ridic din ruine biserica din sufletul meu, să o sfinţeşti cu harul
Tău, ca în ea să crească sincere si neprihănite, iubirea şi dorul de Tine.. şi
să-mi fie cu atât mai mare bucuria când, în mila Ta nădăjduind, mă voi îndulci
la văzul prealuminosului Tău chip, o veşnicie...
Înţelese că o moarte ce aprinde zorile eterne trebuia
meritată...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu