Oamenii intra in viata ta pentru un Motiv, Sezon, sau o Viata.

     Unii oameni probabil inca mai cred ca se vor mai intalni cu mine in viitor, cu vreo frumoasa ocazie. Cel mai probabil asta nu se va intampla. Voi ati iesit din viata mea. Ati iesit singuri. Nu eu v-am alungat. Si oricat de greu nu mi-ar fi sa recunosc, inseamna ca asa a trebuit sa fie, asa e mai bine pentru toti, si pentru voi si pentru mine... In viata mea au ramas doar cei care au trebuit sa ramana, adica cei de care am nevoie cu adevarat...Dar, nu, nu vreau sa credeti ca ma gandesc ca ati pierdut multe iesind din viata mea, care de altfel e una mult prea pacatoasa si obisnuita. Vreau doar sa va multumesc pentru toate: si pentru bune si pentru rele. Toate si-au avut rostul lor, de a ma pregati pentru adevarata viata, plina de incercari, ispite si dureri, dar din care nu lipsesc si momentele frumoase, si voi face tot posibilul ca ea sa fie una fericita si implinita...

Fie ca si fiecare din voi sa-si gaseasca fericirea si implinirea...

Stii tu oare, fiule, de ce vin necazurile asupra ta?

Ştii tu oare, fiule, de ce se închid norii când câmpiile sunt însetate de ploaie, şi se deschid atunci când câmpiile nu vor ploaie? Din pricina răutăţii oamenilor, firea s-a  turburat şi şi-a lepădat rânduiala.

Ştii tu oare, fiule, de ce ţarinile rodesc slab primăvara, iar vara dau recoltă proastă? Pentru că şi fiicele oamenilor își urăsc rodul pântecelor lor şi îl ucid în plină creştere.

Ştii tu oare, fiule, de ce izvoarele seacă şi roadele pământului nu mai au gustul de odinioară? Din pricina păcatelor oamenilor, prin care a intrat neputinţa în toată firea.

Ştii tu oare, fiule, de ce neamul biruitor rabdă înfrângeri din pricina neînțelegerii din lăuntrul şi din pricina vrajbei, şi mănâncă pâinea amărâtă de lacrimi şi urâciune? Deoarece i-a biruit pe vărsătorii de sânge din jurul său, dar nu i-a biruit pe cei din lăuntru.

Ştii tu oare, fiule, de ce maica nu își poate îndestula fiii? Pentru că, alăptându-i, nu le cântă cântecul dragostei, ci cântecul urii faţă de vecini.

Ştii tu oare, fiule, de ce oamenii s-au urâțit şi au pierdut frumuseţea străbunilor?  Din pricină că au lepădat chipul lui Dumnezeu, care din lăuntru, din suflet, dăruieşte frumuseţe feţei şi au pus pomezi pământești.

 Ştii tu oare, fiule, de ce s-au înmulțit bolile şi înfricoșatele molime? Pentru că oamenii au început să creadă că sănătatea este furată de la natură şi nu dăruită de Dumnezeu. Iar ceea ce e răpit cu sila, cu îndoită silă trebuie apărat.

Ştii tu oare, fiule, de ce oamenii se luptă pentru pământ şi nu se ruşinează de asemănarea lor cu cârtițele? Pentru că pământul le creşte prin inimă, iar ochii văd doar ceea ce creşte în inimă. Şi pentru că, fiul meu, păcatul prea mult ii slăbeşte în lupta pentru ceruri.

Nu plânge, fiule, în curând Domnul va veni şi va îndrepta toate.

Sfântul Nicolae Velimirovici

Cine e nefericit?

Nu e nefericit cel sarman, ci cel cu sufletul sarac...
Nu e nefericit cel flamand si insetat, ci cel sufletul caruia e insetat de Dumnezeu, e flamand de hrana cea duhovniceasca, iar el nu-si da seama...
Nu e nefericit cel bogat, ci cel ce isi strange averi aici pe pamant, iar nu in ceruri...
Nu e nefericit cel neatragator la exterior, ci cel ce isi desfigureaza inima infigand in ea cuiele patimilor...
Nu e nefericit cel orb, ci cel ce vede frumusetile acestei lumi, dar nu se poate bucura de ele...
Nu e nefericit cel fara auz, ci cel ce nu aude cuvantul Adevarului...
Nu e nefericit cel mut, ci cel ce nu poate vorbi cuvantul cel curat si plin de iubire...
Nu e nefericit cel fara picioare, ci cel ce nu stie drumul catre biserica...
Nu e nefericit cel inima caruia se poate opri in orice clipa, 
ci cel care nu poate iubi, care nu poate simti iubirea Lui Dumnezeu si a celor din jur...
Nu e nefericit cel sanatos, ci cel ce isi foloseste sanatatea pentru a face lucruri de rusine...
Nu e nefericit cel neinvatat, ci cel ce nu are macar un graunte de credinta...
Nu e nefericit cel batjocorit si umilit, ci cel ce batjocoreste din mandrie si rautate...

Nu e nefericit cel singur si feciorelnic, ci cel desfranat.

Fereste-te de placerea care se plateste cu durere...
Nu e nefericit cel ce nu-si imagineaza viata fara Biserica, ci cel dependent de alcool, de droguri, de toate placerile lumesti pacatoase.
Nu e nefericit cel ce plange, ci cel ce si-a pierdut orice speranta...
Nu e nefericit cel ce a trait putine zile, ci cel ce a trait mult si fara rost...

E nefericit cel ce traieste fara Dumnezeu...

Cei rai, cei ce traiesc in pacate nu pot fi fericiti. Ei pot avea satisfactii, placeri, dar fericire nu. Doar Dumnezeu iti poate da Pacea si Fericirea pe care o rivneste sufletul tau! Cere-o cu credinta de la El si o vei primi...

Fără Tine... (Doamne)

Și iarăși urli, suflete al meu trudit
Strivit cumplit sub suferința firii.
De cele pământești iar lacom te-ai lipit
Gonind harul divin, ce-amară-i fierea!...

Nebună și amară trece viața
Când brațul Tău nu mă mângâie
Durerea-mi către Tine ca un rug se-nalță
Chemând Iubirea-Ți să mă reînvie...




Căci viața fără Tine - moarte este
Și rana fără Tine-i un infern,
Iubirea muribundă geme sub ferestre,
Iar timpul mut căzut-a într-un somn etern.

Dar...știu...Tu ești aici, aici în preajma-mi
Privirea Ta blajin- asupra mea se lasă
Și cu Iubirea Ta ca și c-un zid mă-mprejmui
Căci lacrima-mi de sânge greu te-apasă.

Dar sufletul mi-e orb și nu te vede
Mi-e inima căzută-n amorțire
Și Tu aștepți să-nvăț în Tine-a crede
Și Tu aștepți să simt a Ta Iubire...

Să strig cu glas de pasăre rănită
Sfărmând temnița care-ncet mă soarbe,
Cu mâna-Ți să-mi legi rana din aripă
Și să simt Raiu-atât, atât de-aproape...                 

Marilena Radu- De Pasti. Hristos a Inviat!

Câtă Iubire...

Câtă Iubire, -nțelepciune și Putere trebuie să ai,
Ca să-ți iubești și frate și pe cel, cuțitul ce-ți înfige-n coastă.
Și la nevoie să fii gata și cămașa lor ca să le-o dai,
Și cu sclipiri de bucurie-n ochi să strigi că Viața e frumoasă!

Câtă Iubire, -nțelepciune și Putere trebuie să ai,
Să nu-ți pierzi cumpătul, atunci când viața te lovește crunt din spate,
Și întorcând privirea dinspre rană, tu nicicum să nu te dai,
Să nu renunți, ci Cerul binecuvântând să lupți până la Moarte!

Câtă Iubire, -nțelepciune și Putere trebuie să ai,
Ca să așterni un zâmbet, când sufletul ți-e munte de durere,
Și c-un cuvânt să vindeci răni străine, când Ceru-i tot ce ai,
Cu o îmbrățișare caldă să-nnoiești speranța-n Înviere.

Câtă Iubire, -nțelepciune și Putere trebuie să ai,
Ca semnul Adevărului să-l porți triumfător pe frunte-n veci!
Când strâmbe măști se-nchin-avar Minciunii pentr-un vremelnic rai,
Și-n al lor sumbru cuget, te văd îngenuncheat sub piatra Morții reci....

Câtă Iubire, -nțelepciune și Putere trebuie să ai,
Ca să trăiești luptând, să ierți, și să iubești jertfelnic pân' la capăt.
Iar când din ochi îți va pieri lumina, să vezi Lumina-n colț de Rai...
Câtă Iubire, -nțelepciune și Putere trebuie să ai!...

Am aflat cat pretuieste viata...

Am aflat cat pretuieste viata...
Candva nu dadeam mult pe un lucru
Care mi s-a oferit fara sa il cer si imi va fi luat fara sa fiu intrebata.
Masuram viata in clipe de bucurie...
Si nu stiam ca fiece clipa iti poate oferi o sclipire de Rai,
Daca ii oferi un suras si o picatura de Iubire...
Caci fericirea e alegerea ta...
Cat pretuieste iubirea, ruga fierbinte si lacrima insangerata a mamei?
Cat pretuieste Dragostea Celui prin vointa caruia te-ai intrupat?
Cat valoreaza sangele Celui ce a murit pentru ca tu sa ai viata si fericire vesnica?
Cei de care s-a atins ghimpele mortii, cei ce au gustat din otrava infernului,
Apoi au simtit de parca Cineva le picura Viata, Liniste si Bucurie in vene si in suflet, Stiu!
Cei ce "au murit in lacrima de aseara, ca sa invie in zambetul de azi", Stiu!
Multi au aflat pretul vietii abia cand au ajuns in Imparatia mortii vesnice,
De unde nu exista cale de intoarcere. 
Prea tarziu...
Suntem chemati Acum spre a iubi, 
Si a fi fericiti...
Dumnezeu nu vrea de la noi decat Iubire...
Macar o farama din Iubirea 
Pe care ne-o poarta...
Nu vrea decat ca noi sa nu-i spargem
Cu nepasare darul, ci sa-l pretuim, 
Impodobindu-l cu florile Sperantei, Credintei Si Dragostei...
Pentru ca la final cu inima plina de Bucurie, 
Sa ne poata spune: "Dar din Dar se face Rai.."

Lupta cea Bună

Urăște doar păcatul, răzbună-te iertând
Și fură doar din mierea-nțeleptului Cuvânt.

Cu fiara din năuntru-ți să lupți neîncetat
Și-n Ziua Biruinței vei fi încununat.

Înalță-ți umil gândul spre Cer, tu - boț de humă
Și cere-n dar puterea să lupți Lupta cea Bună.

Agonisește-n suflet Iubirea Lui Hristos 
Și-n jurul tău vor crește doar flori cu bun miros.

Și niciun rău din lume- năpastă, foc, blestem,
Nicicând te va atinge, mergi neabătut și demn.

Din faptele Iubirii fă-ți scară către Cer,
Și vei trăi de-a pururi-n Iubire și Adevăr!

Fărâme de suflet...

Balaurii din noi...

  Vedem cu lunetă măritoare paiul din ochiul altuia, şi nu observăm cum bârna înfiptă în ochiul propriului suflet, ne distruge cu repeziciune vederea.

 Aruncăm cu pietre şi noroi în aproapele, nedându-ne seama că astfel ne murdărim şi mutilăm propriul eu.

  Strigăm şi batem cu pumnul în masă dorind liniştea.

Vedem în unii oameni doar nişte impedimente în calea libertăţii şi fericirii noastre. Îi acuzăm pe ei, sau chiar pe Dumnezeu, de toată nefericirea şi necazurile în care ne zbatem..

  Ne înecăm în lacrimi, ură şi durere jinduind fericirea cu egoism feroce, fiind încrezuţi că o merităm mai mult ca oricine, până cădem vlăguiţi la pământ întrebându-ne de ea în general  există.

   Distrugem vietăţi şi suflete, călcăm în picioare flori, insecte, dar şi speranţe, zâmbete şi vise, doar pentru a ne satisface pornirile, vrerile, interesele..

Ghidaţi de simţirea şi raţiunea noastră omenească, ne croim vieţile şi pe cele ale altora după propria voie, ni le construim pe ruinile altor vieţi, nelăsîndu-L pe Dumnezeu să-şi spună voia şi Cuvântul Său.

   Flămânzi de dragoste, pace, bine, fericire, ne hrănim necontenit cu ceea ce găsim mai aproape de sufletele noastre, cu spini şi jăratec,  răutăţi şi plăceri amăgitoare. Pentru un timp ne potolim foamea. Ne e bine...  Ne e bine până începem a desluşi gustul cumplit de amar şi arzător a ceea ce devorasem cu atâta patimă. Sufocate de mizeria şi gunoaiele sub care zac îngropate, sufletele noastre suspină tot mai chinuite de foame. Privim iar cu ochi flămânzi în jur,însă... vedem aceiaşi mărăcini cu care ne-am hrănit atâta timp,mărăcini nenorociţi, dar atât de ispititori. Într-un avânt nebun, printre mustrări de conştiinţă, lacrimi, şi durere îi înhăţăm iar...Mâncăm şi plângem, mâncăm.. fără a înţelege menirea noastra e de a învăţa a-i preschimba în trandafiri.

   Se spune că După ce Dumnezeu la creat pe om, i-a mai rămas o bucăţica de lut. Atunci Dumnezeu l-a întrebat: „Spune-mi ce să-ţi modelez din această mică bucată de lut?”Omul a răspuns:” Fă-mi fericirea. „Dumnezeu S-a gândit,  a luat acea bucăţica de lut, i-a pus-o în mână, şi i-a spus :  „Făureşte-ţi fericirea singur.”

   Trăim o viaţă searbădă, lipsită de culoare,de conţinut şi Adevăr. Patima înghite bucuria şi frumosul, ne sufoca valorile, adevărurile, principiile morale... Deşi ne greu să conştientizăm, anume noi ne suntem  duşmanii fericirii noastre. Inghiţind jaratecul ispitelor, aidoma balaurilor, scuipăm unul asupra altuia cu foc, pirjolindu-ne trupurile şi sufletele la nesfârşit. Ne făurim singuri, un colţ de iad în suflet, şi altul pe pământ...şi din când în când,  pe buzele arse de pătimaşul foc,  scoatem un suspin greoi, rostind numele Domnului... . Dar, nu îi cerem fierbinte şi smerit ajutorul. Unde era Dumnezeu ori de câte ori durerea ameninţa să ne sfarme, şi să ne lase pradă unei morţi lente şi chinuitoare, unde era când trăiam iadul pe pământ...? Ne-am pierdut încrederea în Dumnezeu. Mai multă încredere avem în noi. Tot mai credem că vom putea fi vreodată fericiţi şi fără ajutorul Lui... .. Dar, alungându-L definitiv pe Dumnezeu din viaţa noastră si  făcându-ne sălaş diavolului, ajungem într-un final a cadea pradă negrei disperări, spre ultima bucurie a necuratului.

    Dumnezeu, însă nu şi-a pierdut încrederea în noi. Cu ochii înlăcrimaţi de durere, ţinându-ne în braţe şi mângâindu-ne cu dreapta Sa, primeşte răbdător ocările şi palmele ce i le dăm cu atâta înverşunare. Domnul ştie că dacă am avea credinţă şi iubire măcar cât un vârf de ac am fi în putinţă să biruim ispitele, şi întăriţi de harul Său, am preface mărăcinii în florile dragostei şi fericirii... Căci, fără un strop din harul Lui Dumnezeu,  tot de ce ne vom atinge, se va preschimba negreşit în unealtă a morţii.

   Domnul aşteaptă, să învăţăm a ne lipi din bucăţica de lut fericirea, după modelul inimii Fiului Sau şi Mântuitorul lumii- Dătătorul de viaţă, biruitorul durerii şi morţii, singurul izvor al fericirii, şi să ştim a o preţui, şi a ne bucura de ea o veşnicie...
   Domnul ne doreşte o fericire, cu sclipire şi trăinicie de veci...

Stare....

E vis? Minune? Dar? Dorire împlinită?
E sentiment divin străpuns de-o grea ispită?
Cunună preafrumoasă din flori de paradis
Atinsă de văpaia infernului nestins?


De unde-ţi ai izvorul, că mângâierea-ţi fină
A spulberat dureri, a înnecat suspine,
Sau prin forţa-ţi serafică, prin harul tău firesc
Făcutu-m-ai fierbinte durerea s-o-ndrăgesc?

Viaţa mea...

E viaţa mea născută din foc şi oarbă patimă

Şi rostu-i fu pecetluit cu o cerească lacrimă:
Cu lacrimi şi cu apa vie, cea dumnezeiască

Să sting văpaia ce ameninţă ca să ne nimicească.
În inimi focul dragostei curaţitor s-aprind
Prin cruce, patima şi chin păcatul să-l înfrâng.


Umblat-ai suflete, pribeag prin lumi închipuite,
Hrănindu-te cu doruri vechi şi cu poame oprite.
Prin vise, jocuri nebuneşti, ţi-era voia pierdută
Şi n-auzeai nicicând chemarea de a ieşi la luptă.
Durerea când te-mbrăţişa, topind clipa-n infinit
Urât-ai tu salbatec viaţa,şi ca un om iar o ai iubit.


Ai rătăcit la braţ cu moartea frânturi de veac la rând,
Simţeai crescând pustiu-n tine şi viaţa descrescând,
Când din stransoarea-i sadica, o mână nevăzuta
A smuls-o şi cu dragoste din nou ţi-a daruit-o,
Apoi pictat-a-n tine-un cer, şi roade pe un ram
Şi-a scris: " Tovarăş ţi-este Domnul, iar diavolul duşman."


...Dar am cazut... picat-a cerul cu zgomot greu şi gol,
Căci iaraşi dulce mi-a părut al patimei ecou...
Acum Te caut spăimântat, O, Doamne, glasu-Ţi bland
Prin larma asurzitoare-a lumii, abia îl mai aud.
Nici chipul Tău blajin  nu-l văd, privind la fiii Tăi,
Căci l-au scuipat şi şi-au cioplit chip al diavolului.
O lacrimă din ochi îmi pică, şi cerul curge ploaie...
Prin mine curge abtir purtând construcţii moi de paie.
Pier innecate doruri, regrete, spaime, ce mister..
Şi doar un singur dor rămâne, semeţ- dorul de cer...

Dor de fericire...

   O durere străpungătoare dar eliberatoare, rupea bucăţele din ea, făcând cale izvoarelor adormite de timp si neputinţă. Îi lăsă sufletul în mijlocul drumului ca pe un cerşetor rufos şi-nsingurat, ce căta cu jind în sus, implorând mană cerească. Lacrimile-i venite din adâncuri întunecate şi neştiute năvăleau în ochi-i căutatori, lăsându-se pentru prima dată scrutate de lumina zilei şi...într-o clipită pierzându-şi puritatea şi strălucirea piereau înghiţite de ţărână; acolo îşi găseau mormântul... Omul pe pământ e aidoma unei lacrimi...

    Simţea cum o cuprindea un dor nestăvilit de Dumnezeu, de patria cerească; ar fi vrut măcar pentru o secundă, să se descătuşeze de toată suferinţa, de toate rătăcirile, deşertăciunile şi urîciunile acestei lumi şi să se afunde în mijlocul unei clipe de veşnică iubire, rupte din rai, unde să fie doar ea şi Dumnezeu, doar ea şi Fericirea...În tresăltări de fiinţă începu să-şi îndrepte paşii înspre soarele ce bătea puternic în faţa-i...

- Domnul locuieşte într-o lumină mult mai puternică ca aceasta, o lumină imaterială, nepătrunsă, e dincolo de lumina solară...

   Astrul o orbea cu strălucirea-i parcă luminând căile izvoarelor de lacrimi, şi acestea îşi intensificară cursul...

-Vin, Doamne, vin...las aici totul- lipsuri, durere, neputinţă, cuvinte şi fapte- negre şi surpătoare de suflet şi pe cele luminoase şi ziditoare de suflet, dacă sunt, las până şi acest pământ încă neuitat de Tine, unde am surâs pentru prima data soarelui, şi admirat cu inocenţă copilărească toate minunăţiile creaţiei Tale, unde am respirat pentru întâia oară cu nesaţ, văzduhul dătător de viaţă, înmiresmat de adierea depărtată a raiului, unde în fiii Tăi iubitori, părinţi, apoi, prieteni Ţi-am văzut atât de limpede chipul, şi atunci m-am simţit cu adevărat fiica Ta, unde dragostea şi căldura Ta părintească mi-au alinat şi îndulcit durerea, unde m-ai purtat cu grijă în braţe atunci când picioarele-mi erau încătuşate de lanţurile suferinţei, unde în durere am cunoscut voia Ta, lucrările şi minunile Tale, comorile duhovniceşti ce-Ţi poartă chipul...ca să trăiesc o fericire înzecit de mare că te-am găsit... Le las pe toate ca să vin la Tine...

-Nimeni nu poate ajunge la Mine, dacă nu trece mai întâi prin nevoinţele Crucii... Pleacă de-ţi împlineşte destinul  - se auzi glasul tunător si în acelaşi timp blând al Domnului...

     Pentru câteva clipe uitase că în Împărăţia Lui Dumnezeu se poate ajunge doar prin moarte, printr-o moarte luminată de biruinţa virtuţii...Iar ea trăia, trăia încă... Lacrimile fierbinţi îi brăzdau faţa, sângele-i curgea vertiginos prin vene, simţea ecoul fiecarui cuvânt, pulsându-i cu putere în inimă...Prinsă în impulsurile vieţii, fiinţa-i se deşteptă la realitate; privirea-i căzu pe cocoloaşele de noroi- amestec de lacrimi şi pământ...Simţi atunci încărcătura unei tine urîcioase aidoma aceleia, prinse de sufletu-i -un amestec de lacrimi şi de noroi al păcatului...

-De-ar veni acum moartea  m-ar găsi oare vrednică de a mă arăta în faţa Lui Dumnezeu -se întrebă cu frică şi suspin...Eu care sunt plină de noroiul patimilor, ca pământul scăldat în furia unei ploi nimicitoare...Dă-mi , Doamne, putere să-mi duc cu vrednicie crucea până la capăt, zile în care să-mi spăl cu mulţime de lacrimi păcatele, în care să mă ajuţi să ridic din ruine biserica din sufletul meu, să o sfinţeşti cu harul Tău, ca în ea să crească sincere si neprihănite, iubirea şi dorul de Tine.. şi să-mi fie cu atât mai mare bucuria când, în mila Ta nădăjduind, mă voi îndulci la văzul prealuminosului Tău chip, o veşnicie...

Înţelese că o moarte ce aprinde zorile eterne trebuia meritată...

Minunea mea..

O, ce minune mare, în preajma mea când eşti

Simt calda revărsare a dragostei cereşti,

De parcă chipul Domnului sorbit de-a ta fiinţă,

Străluminat de dragoste, iertare şi credinţă

În mine se-oglindeşte, şi ca-ntr-un basm, pe dat’,

Învie al meu suflet, curmând al meu păcat.

Şi acele mici şi oarbe străfunduri de fiinţă,

Colţuri de iad scăldate-n venin şi suferinţă,

‘n rostirile-ţi sfioase cu glas de rugăciune,

Se umplu de dulceaţa slăvitului Său nume.

Şi toate mai frumoase îmi par în astă lume-

Mai miresmat văzduhul, şi cerul mai blajin

Mai ‘nălţător e cântul ce-n mănăstiri răsună

De dragul tău, preascumpo, mai drag mi-i şi-al meu chin.

Învăluit de sfânta mireasmă-a veşniciei,

În strai de sărbătoare al meu suflet se-mbracă

Şi-n dulci-amare lacrimi- de slavă şi căinţă,

Cântări de mulţumire, smerit Domnului ‘nalţă:

-O, Doamne, îndurate, din marea Ta iubire

Tu nu voieşti pieirea niciunui suflet orb.

Nevrând a mea osândă, din cupa milei Tale

Mi-ai dat o perlă rară- nepreţuit odor.

Să strălucească-n viaţa-mi ca şi seninul soare,

Care supus se pleacă cuvântului Tău viu.

C-o mângâiere caldă amarul să-mi potoale,

Cu ruga-i inima-mi s-o facă a cânta din nou.

Pentru cerescul dar, Părinte, o viaţă-ţi mulţumi-voi.

Nicicând să îl privesc măcar, eu vrednică nu fi-voi.

Învaţă-mă, Părinte drag, să ştiu să-l preţuiesc

Al Tău preasfânt şi dulce nume-n veci să Îl slăvesc!

Odă suferinţei...

În suferinţă cunoscut-am cele mai mari bucurii...

O, suferinţă, a păcatului răsplata, dar şi calea izbăvirii de păcat ;

O, suferinţă, cruce purtată de Domnul prin care iadul şi moartea s-au surpat ;

O, suferinţă, cupă cu puţin amar ce stingi focul ispitelor, trezind la viaţă sufletele moarte în patimi ;

O, suferinţă, prin care înţelepţeşti şi luminezi, Doamne, pe cei pierduţi în fărădelegi ;

O, suferinţă, aducătoare –aminte de vremelnicia acestei vieţi şi de ceasul cumplit al morţii ;

O, suferinţă, ploaie binecuvântată ce creşti în noi lăstarul virtuţii ;

O, suferinţă, încercare dată nouă de D-zeu, spre a spori întru iubire şi credinţă ;

O, suferinţă, izvoritoarea lacrimilor de pocăinţă;

O, suferinţă, mânie a Domnului îndreptată împotriva celor păcătoşi cu dreptate ;

O, suferinţă, jertfă prin care Mântuitorul de Împărăţia cea cereasca ne-a făcut parte ;

O, suferinţă, îndemn divin către viaţa cea curată şi bineplăcută Lui D-zeu ;

O, suferinţă, prin care ne îndreptăm ochii şi cugetul către cer ;

O, suferinţă, pildă dată nouă de Hristos spre a părăsi cele rele şi deşarte ;

O, suferinţă, prin care dobândim iertare de păcate ;

O, suferinta, dar divin menit spre a creşte în noi iubirea faţă de Domnul şi faţă de semeni ;

O, suferinta, prin care căpătam înţelegere şi milostivire faţă de necazul aproapelui ;

O, suferinţă, cruce, care atunci când devii prea grea, cădem cu lacrimi înaintea Domnului, rugându-L să ne dea jumătate din durerea unui suflet drag mai trist ca noi, doar ca acesta să cunoască puţină alinare ;

O, suferinţă, cheie ce deschizi poarta spre bogaţiile cele nepieritoare ;

O, suferinţă, lacăt ce fereci poarta spre deşertăciunile acestei lumi ;

O, suferinţă, cunună vremelnica de spini prin care nădăjduim a moşteni ale raiului neveştejite cununi ;

O, suferinţă, mijlocitoarea apropierii noastre de D-zeu prin Iisus Hristos ;

O, suferinţă, a iubitorilor de D-zeu bun prinos ;

O, suferinţă, podoabă de mult preţ a sfinţilor ;

O, suferinţă, biruinţa mucenicilor ;

O, suferinţă, a nevoitorilor întru viata cea fără de prihana dorire ;

O, suferinţă, scară nevăzută ce conduci către veşnica fericire ;

O, suferinţă, dulce povara a celor ce bine se nevoiesc pentru Tine, Hristoase D-zeule ;

O, suferinţă, prin care am cunoscut dulceaţa Iubirii si îndurarii Tale, Doamne, fii binecuvântată !

Romaniţa-Petală-Ruptă

Romaniţa-Petală-Ruptă nu are vreo legatură cu Pepi-Ciorap-Lung . E o fată obişnuită. Actriţă pe scena vieţii, până nu demult jucătoare a unui singur rol: al fetiţei cu capul in nori, romantică, naivă, prostuţă, ultrasensibila, puţin stranie. Rănită de loviturile vieţii, cârtea in sine împotriva-i, aflându-se în permanentă căutare a fericirii, a împlinirii sufletului ei, şi rugându-se cu lacrimi, Celui Preaînalt să-i facă parte măcar de o picătură din aceasta. Era încredinţată că rolul de victimă a propriei dureri, îi reprezintă întreaga personalitate, că se regăseşte perfect în el... Dar când ieşea în scenă şi simţea că-l trăieşte cu toată fiinţa, când simţea mai mult ca oricând că doar prin el, era ea însăşi, şi cu privirea de copilă naivă, obijduită, suferindă cerşea atenţia şi dragostea publicului, acesta o primea cu o ignorantă raceală... Cu căutaturi incisive,scandând " Eşti fadă şi urîcioasă. Nu ţi se potriveşte acest rol", spectatorii aruncau nemiloşi în ea cu roşii, până reuşeau să-i rupă prin aruncături puternice câte o preţioasă petală din corola sufletului ei... ” D-zeule, cu ce greşesc oare? “ îşi spunea umilită şi cu inima frântă, Romaniţa, privindu-şi plângând petalele, odinioară albe şi imaculate pătate cu un roşu dezgustător, dar... îşi iubea prea mult publicul ca să cuteze a-l blama… Trăia pentru el…Se privea şi gândul o ducea la Legenda Marţişorului, la acel ghiocel plăpând, răsărit într-o tufă de porumbari, pe care crăiasa Primăvară acoperindu-l cu mâinile sale de gerul nemilos al iernii, s-a rănit la un deget din cauza mărăcinilor. Din deget s-a scurs o picătură de sânge fierbinte care căzând pe petalele florii a făcut-o sa reînvie... Vai, ce prostie..  Ghiocelul -inocentul vestitor al primăverii, pe când ea, Romaniţa –vestitoare a iernii din sufletele spectatorilor sai... Ghiocelul arăta voinic şi plin de viaţă, picătura de sânge de pe petalele-i conferindu-i un plus de farmec prin nuanţa sa vie, pe cand ea cu petalele murdare şi zdrelite, arăta groaznic...Dacă până nu demult vedea in culoarea roşie doar culoarea iubirii, a jertfei în numele dragostei, de câte ori se privea după loviturile spectatorilor săi, vedea în ea culoarea ruşinii. Îngrozitoare coincidenţă..."E o ruşine.. să iubeşti...(?) Vai, ce îndrug... Inţelepţeşte-mă, Doamne !" Şi iubea, iubea, în felul ei, profund şi sincer, şi nu s-ar fi putut ruşina niciodată de iubirea pe care o nutrea, însa aştepta nădăjduind răspuns iubirii sale, aştepta ca aceasta să i se întoarcă asemeni unui bumerang, să o ţintească drept in inima, pentru a o face să scânteieze lumina unei iubiri tot mai mari, pe care la rându-i să o arunce cu o mai mare putere…Oare cerea prea mult? Anume când simţea mai stringent nevoia de înţelegere, sprijin, iubire, publicul părea să-i răspundă dur... Ajunse să se simtă secatuită de puteri, străina în pielea sa,  victimă a propriei mentalităţi de copilă infantilă... Glasul unanim al spectatorilor săi, îi suna in urechi....Schimbarea trebuia să fie soluţia...Avea nevoie de acele calităţi prin care să le (re)câştige încrederea, să le aduca pace şi bucurie în suflete, iar în cazul unui eventual eşec, sa îl poată depăşi... Da,vroia nespus să le strecoare picuri de lumină în inimi, dar ... cum putea face asta atâta timp cât chipul ei trăda doar tristeţe şi durere continuă... ? Sensibilitatea nu avea cum să şi-o inhibe ; era singura calitate care o caracteriza întru totul.. Prin ea trăia cu adevărat fiece moment palpitant al vieţii, credea, iubea, suferea cu toata fiinţa... Dar un zâmbet... Ce-ar fi costat-o un zâmbet, dar unul smerit şi blând...

   O regăsim pe Romaniţa , aceeaşi actriţă pe scena vieţii, dar în rolul fetiţei ce încearcă să-şi cultive înaltele calităţi, ce încearcă să accepte cu smerenie ceea ce-i orînduieşte D-zeu. Iat-o pentru prima oară, străduindu-se a schiţa un surâs printre lacrimile izvorâte din rănile sufletului... A jucat cam slăbuţ, dar spre marea ei mirare a fost împroşcată cu flori de către cineva din sală...Florile iubirii, florile iertării... ah, trandafirii pe care-i adora atât... Nu-i venea să-şi creadă ochilor... "Vai, mie, nu merit un asemenea elogiu, o asemenea bunătate"...Sufletu-i se simţea covârşit de emoţie şi dragoste faţă de cei ce i-au apreciat umila reprezentaţie, inima-i sângera de durere că nu putuse da tot ce-i mai bun...Prindea trandafirii din zbor,se rănea de spinii lor, dar nu simţea durere, ci doar o negrăită linişte şi bucurie revărsându-se înlăuntrul ei... Îmbătată de parfumul unui trandafir alb, îi mângaia sfios gingaşele petale, în timp ce un picur de sânge din degetu-i căzu pe una din petalele lui... Zâmbind printre lacrimi, îşi zise : "Tu eşti vestitorul primăverii din sufletele celor dragi şi din sufletul meu. Cât am greşit tăgăduind mila si dreapta judecata a Lui D-zeu. Atâta amar de vreme mi-am căutat fericirea ca pe o podoabă fără de preţ, până să înţeleg că ea porneşte, de fapt, de la acceptarea suferinţei cu inima senină...Şi am înţeles asta anume datorită  incercărilor dureroase date mie din nemărginita iubire a Domnului, căci dragostea îndelung rabdă; este binevoitoare, nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte, nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul, nu se bucură de nedreptate, ci de adevăr, toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată..."

Reflecţiile unui condeier nenăscut...

eroii scriu istoria
cu propriul sânge...
ploile spală pământul...
memoria - le rămâne înveşnicită
în Cartea Vieţii...
eu-mi scriu istoria sufletului...
de ani...
condeiul - ca un briceag
încrustând slove în lemn...
scârţâie din greu...
tremură...
ezitând se desprinde
de foaie...
frica necunoaşterii de sine(?)
frica eşecului(?)
lacrimi pe hârtie...
cerneală dizolvată şi...
părticele din suflet plutinde...
condeiul îmi cade din mână
dar...continui să scriu...
scriu cu lacrimi
pe filele sufletului...
să nu mai las urme...
laşitate(?)
poate...
dar nici slava lumească
n-o vreau...
vreau doar un loc
în corola unui trandafir
al raiului...
un loc în veşnicie
printre cei iubiţi...


o, raiule care prin patimirea
din marea iubire de oameni
a Domnului,
ni te-ai deschis nouă,
nu sunt vrednică de nici
o picătură din dulceaţa ta...
viforul păcatului spulberă
în mine lucrul virtuţii,
curmând liniştea
sufletului meu...
dar aud blândeţea
şi triumful din glasul Tău,
Doamne:
"Îndrăzneşte, Eu am
biruit lumea..."
şi alerg către Tine
iar şi... iar...
primeşte,Doamne,
pocăinţa mea, a celei
risipitoare de osteneli...
sălăşluieşte-Te
întru mine şi umple-mă
de Harul Tău cel Sfânt...
curăţă-ma de toată neputinţa,
vindecă-mi ranile
şi luminează-mi
cugetul şi sufletul
ca să pun bun început
vieţii, înfăptuind
cele plăcute Ţie...
călăuzeşte-mi paşii
pe îngusta
şi anevoioasa cale
a mântuirii
pentru a mă face părtaşă
nepieritoarelor Tale avuţii...
întareşte-mă pentru
orice jertfă in numele
Dragostei...
dăruieşte-mi,
Doamne, să cunosc
bucuria suferinţei
din Iubire şi pentru Iubire!

Cine suntem? spre ce ne îndreptăm?

   

"Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică - Ioan 3: 16"

  Suntem scântei desprinse din lumina veşniciei...
  Suntem fărâme din conştiinţa infinită a Creatorului, ce poartă amprenta harului divin...
  Suntem copiii cerului creaţi din iubire şi pentru iubire, sortiţi eternităţii..
  Suntem fiii risipitori ce am mâniat dragostea Tatălui ceresc, vatamându-ne chipul neprihănirii, pentru care am căzut dureros din leagănul iubirii, pe spinii stricăciunii... Cazând ne-am frânt aripile... Acum privim cu jind si căinţă înspre paradisul pierdut... Ne privim... Ochii noştri- cioburi din oglinda cerului, reflectând încontinuu imaginea suferinţei primare...Vedeţi durerea păcatului în ochii mei şi plângeţi... Văd amarul păcatului în ochii voştri şi plâng...Picuri gemene de suflet strivite între chipuri arzânde, se contopesc şi fierb în clocotul comun al durerii... Ne unesc aceleaşi lacrimi, acelaşi pustiu lăuntric al lepădării de slava Părintelui divin, acelaşi dor de veşnicie...
  Văzând sufletele noastre încătuşate în patimi, măcinate de dor şi suferinţă, Domnul, din nemărginită iubire pentru neamul omenesc, a pogorat către noi, lumină din lumina Sa, pe unul născut Fiul Său, să ne răscumpere prin sângele-I din robia păcatului, să întemeieze Biserica Sa- Casa Lui Dumnezeu, colţişor de rai ceresc pe pământ, prin care să redobândim harul duhului sfânt, să primim de la Tatăl curăţire de păcate, mângâiere, putere, înţelepciune, ocrotire şi ajutor în toate. Hristos Dumnezeu, prin jertfa Sa, a ridicat pentru vecie porţile raiului, ne-a arătat calea vieţii, de revenire către chipul cel dintâi, dându-ne să bem din apa vie a cuvântului Său de mântuire, lăsat în Sf. Scripturi.
  O, urmaşi ai lui Adam, pâna când vom creşte pomul rautaţilor în noi, gustând din fructul interzis? Pâna când vom umbla pe calea morţii, topindu-ne unul în lacrimile celuilalt ? Când vom conştientiza cu toţii că doar păcatul e născător de suferinţă şi moarte ?
 Tatăl aşteaptă cu iubire reîntoarcerea fiilor risipitori, din calea pierzării...
 Sa răstignim, astăzi, păcatul din noi...şi doar atunci vom simţi noi aripi crescându-ne din rănile sufletului...