Dialog cu viaţa

Zilnic, viaţa îmi cere să-i plătesc câte 86000 clipe de suferinţă...  Când durerea mă covârşeşte şi îi spun că-mi cere prea mult, ea îmi aminteşte de-o veche datorie... Prin faţa ochilor mi se perindă clipele în care am gustat din înşelătoarea ei dulceaţă... Lăcrimez şi tac...tac ruşinată, înţelegând ca nu mi-ar ajunge, poate, toată suferinţa din lume, să i-o întorc... Într-un târziu, cu inima frânta, cutez să-i propun a-i plăti datoria cu durerea propriei morţi…
  Viaţa îmi surâde amar:
- Asta ar însemna să pleci fără să-mi dai nimic...; să păşeşti pragul unei lumi în care o eternitate de suferinţă nu te-ar putea răscumpara vreodată...
  Apoi...mă priveşte lung şi... îmi surâde senin:
- Îmbracă platoşa credinţei, ia-ţi scutul virtuţii, bea din izvorul tămăduitor al Iubirii şi...urmează-mă...