Povestea mea de viata vazuta prin ochii si sufletul unei doamne din Romania. O doamna deosebita pe care am cunoscut-o intamplator pe internet sau mai bine zis pe care Dumnezeu mi-a scos-o in cale, caci nimic absolut nu e intamplator. E atata suflet, inspiratie si delicatete in fiecare cuvant al ei, incat nu pot sa nu exclam in sinea mea pentru a cata oara: Doamne, ce oameni minunati mai exista pe lume...Va multumesc din suflet pentru aceasta uimitoare receptivitate, dragoste, intelegere, marinimie... Fie ca Dumnezeu sa va rasplateasca insutit tot ceea ce faceti intru slava Lui!
BY ANOMISMI44 ON SEPTEMBER 4, 2013
“Dependentă de iubire şi durere. Prin acestea două exist…Durerea mă face să iubesc cu o mai mare dăruire. Iubirea îmi dă puterea de a suporta mai uşor suferinţa, învăţându-mă a o privi ca pe o binecuvântare cerească…“
Sunt o parte din cuvintele de intampinare ale Sandrinei H. de pe blogul ei (Focuri şi Scântei) - o tanara de 24 de ani din Chisinau, a carei poveste de viata am aflat-o “intamplator”, dar care… m-a impresionat si ma impresioneaza tot mai mult in fiecare zi.
Cu mai bine de trei saptamani in urma, cautand ceva pe net – dar cu nici un fel de legatura cu ceea ce avea sa-mi iasa in cale, am dat peste un videoclip care m-a determinat sa iau pozitie, sa incerc sa fac ceva. Despre acea “intamplare” ivita pur si simplu in calea mea, am scris aici. Nu stiam ca acea “intalnire” avea sa devina inceputul unui dialog ce avea sa progreseze rapid spre o profunzime ce urma sa-mi dezvaluie lucruri si mai cutremuratoare decat cele din videoclipul dublu pe care Sandrina il montase si pe care eu il vizionasem “din intamplare”… Acel videoclip al Sandrinei, repostat de mine pe blog, a scos imediat la iveala trei povesti de viata care de care mai uimitoare si mai complicate, toate traite de tineri – dar nu de cei satui de viata si cazuti in deznadejdea lumii in care din pacate traim (asa cum apare in acel videoclip), ci din cei ce lupta sa traiasca si pretuiesc fiecare secunda a vietii lor, oricata suferinta fizica ori sufleteasca ar aduce acea clipa urmatoare.
Aveam sa iau cunostinta cu trei lupte uriase, fiecare in felul ei, traite de cate un tanar roman (de dincoace ori de dincolo de Prut…). Intai de toate, lupta cu anorexia nervoasa, apoi lupta cu epidermoliza buloasa si apoi lupta cu poliartrita reumatoida. Toate trei, boli cumplite, necrutatoare, chinuitoare, atat pentru tanarul ce sufera cat si pentru familia lui.
Despre cea din urma boala – poliartrita reumatoida juvenila, de care sufera Sandrina, mi-a destainuit ea numai la rugamintea mea si mai apoi am primit permisiunea ei de a scrie cate ceva despre ea, aici. Nu voi detalia mult despre suferinta Sandrinei – continua si halucinanta uneori – inca de la varsta de doi ani si pana azi, ci voi incerca un mic medalion artistic, caci Sandrina este o invingatoare prin ceea ce face! In afara de activitatile ei curente, este un om de arta, care pretuieste cultura si spiritiualitatea, se implica in activitatile sociale cu conotatie artistica, ea insasi fiind un spirit creator, de mare sensibilitate. Canta, scrie si realizeaza fotografii iar multe din montajele ei video sunt de o deosebita calitate artistica, sufleteasca. Pana la momentul acesta cand scriu, Sandrina are incarcate pe youtube 53 de video-uri (link aici). Si toate aceastea, realizate vaslind printre crize de durere si neputinta, cu mainile anchilozate si cu picioarele schilodite de dureri si operatii la incheieturi, cu creierul uneori pierzand orice legatura cu realitatea din pricina durerilor insuportabile. Sandrina gaseste insa puterea sa impartaseasca din prea-plinul ei de iubire, de apropiere si caldura fata de orice fiinta aflata, ca si ea (si cat de bine intelege!!!), in suferinta. In fapt, in primele mailuri Sandrina ma atentiona nu asupra ei, ci asupra cazului extrem al unui cunoscut al ei, “baiatul fluture din Chisinau”, Eugen Brad (astazi in varsta de 30 de ani), despre care voi scrie curand pe blog, separat. El este cel a carui boala cumplita, epidermoliza buloasa, i-a anihilat buna parte din ceea ce noi numim superficial “libertate”, insa pe care Eugen, prietenul Sandrinei, a invatat sa o inteleaga intr-adevar!
Am vizionat toate postarile video de pe youtube de pe canalul Sandrinei – cu drag, cu placere, cu vibratie. Si nu stiu ce m-a impresionat mai tare: vocea ei minunata cand canta ori cand lectureaza din “Casiana”, mestesugul montajelor video iesite de sub manutele sale slabe si subrezite de boala, exprimarea adanca si inteleapta din cuvinte, incrustata de dragoste si compasiune in fiecare moment, ori pur si simplu capturile de film in diversele imprejurari cand a participat la spectacole de caritate. Si mai ales, mai ales, eu am apreciat doua filme pe care le-a realizat si daruit din toata inima, la doi oameni pretiosi din viata ei: doctoritei ei si unchiului ei, actor la teatrul "Mihai Eminescu "din Chisinau.
Am ales mai jos cateva din realizarile Sandrinei, care pot incropi aici, pe loc, profilul sau in miniatura. Intai, un mololog al sau despre sine si viata – si sa retinem ca ceea ce a scris nu-i din film, ci din viata traita de ea insasi!!!
***
Cu aproape un an de zile in urma, dupa aproape 20 de ani de suferinta grea, Sandrina marturiseste ca a intalnit doctorita careia ii datoreaza iesirea din infernul zilnic, Nadejda Ganea. Ei i-a dedicat filmuletul de mai jos, care pe mine m-a impresionat enorm. Spicuiesc dintr-unul din emailurile Sandrinei catre mine, in sepranta ca va ingadui publicarea acestor randuri aici, spre a intelege situatia ei limita: “…Fiindca nu m-am tratat corespunzator, boala a evoluat rapid ajungand in ultima stadie la toate articulatiile (artroza de gradul 4). Am doua proteze la articulatiile soldului. Si trebuie sa ma operez si la genunchi. Ani de-a rindul am trait un adevarat calvar, mergeam la scoala in dureri insuportabile si ma intorceam la fel. Mergeam 40 de min cu troleul incolo, si juma’ de ora cu troleul inapoi. Pe jos mergeam la vreo ora pe zi, ceea ce era practic ireal tinand cont de starea mea. In clasa 12 deja ma deplasam cu taxiul, caci starea se inrautatise tare. Vreo 5 ani in urma medicii uitandu-se la roentgenogramele mele, se mirau ca eu inca pot merge. Eu pe atunci inca ma deplasam cu troleul… Dupa scoala am facut si facultate 3 ani de zile. Nu mergeam la ore, invatam de sine statator din conspectele colegilor, si ma prezentam numai la examene… Din cauza atator stresuri mi-am dereglat sistemul nervos. Vreo 6 ani de zile m-am chinuit cu stari de slabiciune, ameteala, dureri continue de cap, fobie inexplicabila pe care nu o puteam controla – mi-era frica de tot: de mine, de moarte, de oameni, mi-era frica sa ma scol in pat si sa merg la bucatarie, etc… Eram aproape mereu in depresie. Ma tratam periodic si ma simteam mai bine, dar la un moment dat oricum stresurile m-au adus la un punct critic. Era o stare aproape de coma, asa o simteam eu, desi vorbeam destul de clar, dar ma simteam in pragul mortii…Si atunci am avut noroc de un doctor bun (reumatologul meu – o doamna deosebita, la care ma tratez de un an si ma simt mai bine). Ea mi-a prescris un tratament neurologic serios, pe care l-am inceput de la 1 decembrie 2012, si il continui si acum… Sa nu fi fost ea, as fi ajuns la spitalul de nebuni, sau as fi murit. Din pacate am devenit dependenta de calmante….“
***
Sandrina a crescut numai cu mama ei, de la varsta de 3 ani. (...)
Pentru mine, Sandrina este un exemplu extraordinar, un tanar care a invatat sa pretuiasca si sa inteleaga suferinta ce i s-a dat, la cei 24 de ani de viata pe care ii are in prezent. Mi-a scris, intr-un email, urmatoarele (pe care sper sa incuviinteze de asemenea sa le fac publice): “…Nu-mi pare rau de tot ce-am tras , caci durerea m-a maturizat si apropiat de Dumnezeu. Nu dau vina pe nimeni pentru suferintele mele, nici pe mama care ma creste singura de la 3 ani, nici pe medici, care pe atunci nu erau tare experimentati. Nimeni nu a vrut s-ajung asa. Poate doar Dumnezeu a vrut, dar nu din ura ci din iubire nemarginita, ca sa ma protejeze de urgiile din lume…Intr-un final, dupa multe framantari sufletesti, am inteles ca daca as fi fost sanatoasa si frumoasa, nu as fi fost mai fericita, mi-as fi pierdut sufletul cu siguranta, caci imi cunosc pornirile rele…Si m-am ingrozit, dupa care i-am multumit Lui Dumnezeu ca sunt asa cum sunt… Dar ispitele inca imi dau tircoale. Si nu e de mirare. Viata e o lupta continua pentru curatirea inimii…“
Pentru mine, Sandrina este un exemplu extraordinar, un tanar care a invatat sa pretuiasca si sa inteleaga suferinta ce i s-a dat, la cei 24 de ani de viata pe care ii are in prezent. Mi-a scris, intr-un email, urmatoarele (pe care sper sa incuviinteze de asemenea sa le fac publice): “…Nu-mi pare rau de tot ce-am tras , caci durerea m-a maturizat si apropiat de Dumnezeu. Nu dau vina pe nimeni pentru suferintele mele, nici pe mama care ma creste singura de la 3 ani, nici pe medici, care pe atunci nu erau tare experimentati. Nimeni nu a vrut s-ajung asa. Poate doar Dumnezeu a vrut, dar nu din ura ci din iubire nemarginita, ca sa ma protejeze de urgiile din lume…Intr-un final, dupa multe framantari sufletesti, am inteles ca daca as fi fost sanatoasa si frumoasa, nu as fi fost mai fericita, mi-as fi pierdut sufletul cu siguranta, caci imi cunosc pornirile rele…Si m-am ingrozit, dupa care i-am multumit Lui Dumnezeu ca sunt asa cum sunt… Dar ispitele inca imi dau tircoale. Si nu e de mirare. Viata e o lupta continua pentru curatirea inimii…“
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu