Vreau sa strig...
dar nu mi iese decat un strigat mut
inabusit sub povara propriei greutati...
Stiu ca oricum nu m-ati auzi...
fiindca deseori nu va auziti nici strigatul propriului suflet...
As vrea sa dispar...
sa ma topesc in caldura unor brate
care mi l-ar incalzi atat de mult
incat daca v-as imbratisa ati tresari si voi in chip neinteles...
O adiere de vant furisata prin geamul deschis mi se cuibareste in suflet
ca un balsam binefacator...
Miroase, da...miroase a viata...
care imi spune sa-i dau
Lui Dumnezeu toate strigatele, temerile, durerile, obsesiile mele ca sa le ducem impreuna,
pana voi intelege ce povara nefolositoare purtam ambii...
si o voi arunca pe apa Sambetei...
Poate ca atunci se va face Duminica in mine...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu