Ce e Credinta?

M-am intrebat de multe ori in trecut si ma mai intreb inca ce e credinta, acea credinta insotita bineinteles de iubirea care poate misca muntii din loc, schimba vieti, vindeca trupuri si suflete,  care te duce sub mana calaului fara regrete, ba chiar cu bucurie...Da, pana si medicii ar putea confirma importanta credintei in autodepasirea propriei firi, in restabilirea echilibrului psihologic care favorizeaza vindecarea trupului... dar ce e credinta daca are o asemenea putere, ce e credinta ortodoxa daca a facut atatea mii si milioane de mucenici pentru Hristos,si sa nu uitam aici si de recent pomenitul caz al martirilor temnitelor comuniste romanesti care au trecut prin cumplita reeducare de la Pitesti? Nu stiu daca voi reusi sa dau o explicatie rationala, dar voi incerca o analiza mai pentru dintii nostri de muritori de rand...

Indubitabil este intai de toate o Putere, extraordinara fara limite, care depaseste limitele ratiunii umane.... dar de unde vine aceasta putere? Daca e mai presus de fire, prin urmare vine de undeva din alte dimensiuni... acelea pe care necredinciosii refuza cu vehementa sa le recunoasca, dar care se pare vrem noi sau nu - exista totusi... Stiu ca mai multi vor face aici apel la efectul placebo, dar despre originea lui ca fenomen caracteristic fapturii umane ma indoiesc ca cineva ar putea da un raspuns concret...si apoi acest efect placebo, e practic evident ca nu ar fi putut actiona si in cazul martirilor de la Pitesti de exemplu... acolo gandirea pozitiva ca totul va fi bine pana la urma, ca vom iesi de aici, s-a stins repede, ramanand doar teroarea, disperarea, infernul...Nici macar fagaduinta raiului de dupa moarte nu i-a prea ajutat...Sa crezi intr-un rai despre care nu aveai nicio certitudine ca exista?...    

Si ce i-a ajutat totusi pe acesti tineri obisnuiti, poate mai bine pregatiti fizic ca altii, desi asta nu prea conta, caci sub ciomegele si experimentele demonice ale lui Turcanu iti pierdeai vlaga si sanatatatea in cateva zile...- ce i-a ajutat sa reziste pana la capat fara sa se lepede de credinta stramoseasca, ba mai mult sa devina si mai puternici in credinta ulterior....? Credinta si Rugaciunea care pentru ei a fost vasul prin care Dumnezeu le picura din puterea si Iubirea Sa... Doar aceasta iubirea i-a intarit, i-a ajutat sa reziste, daruindu-le in mijlocul infernului chiar mici bucurii, mici crimpeie de rai de care acei copii in floarea varstei aveau atata nevoie ca sa poata merge mai departe, pana la clipa urmatoare, si apoi pana la urmatoarea... Unii chiar au reusit sa atinga plinul uman- sfintenia- bucuria deplina in Hristos... Si ce explicatie stiintifica sa mai cauti aici? Acolo daca nu te rugai 5 minute erai mort. Dovada e ca unii detinuti lepadandu-se de credinta si rugaciune, s-au demonizat, sau daca e sa vorbim in termeni mai lumesti-, si-au iesit din minti, devenind fiare salbatice...
Crestinii nu asteapta un rai de a carui existenta nu sunt incredintati...Ei incep sa traiasca raiul inca de aici de pe pamant...nimeni nu ajunge in rai, daca nu-l traieste mai intai aici impreuna cu Hristos...iar cu Hristos cel mai adesea te intalnesti paradoxal in iad... Anume durerea, acea durere halucinanta in fata careia esti cu totul neputincios este calea la capatul careia asteapta Hristos... Si daca ne mai intrebam daca se merita asemenea suferinte si jertfe pentru a fi cu Hristos in rai, in Imparatia Iubirii, avem mii si milioane de mucenici ai lui Hristos care ne spun ca se merita...ca viata aceasta e prea scurta si desarta, iar viata de dincolo prea plina si preafrumoasa ca sa nu indraznesti... dar cel mai important lucru ce e de spus...este ca anume pentru acea viata am si fost creati...daca Viata ar fi fost doar aici pe pamant, la sigur nu ar fi existat atata suferinta si ne-am fi indestulat aici de toate bunatatile, de iubire, pace, fericire... insa aici e doar pregatirea pentru vesnicie, pe care fiecare o parcurge in felul sau, dar ma conving tot mai mult ca Domnul vrea cu gelozie sa fim ai Lui...altfel nu-mi explic toate aceste fenomene inexplicabile stiintific, pe care noi le numim minuni, toata aceasta nebunie de credinta si iubire pentru Hristos, dar si acele "coincidente" lucruri aparent marunte care se intampla zi de zi, intalniri, situatii, evenimente, momente, sentimente, trairi, dureri, bucurii...de parca toate impreuna s-ar contopi intr-un singur strigat al Lui Dumnezeu..."Intoarce-te spre mine, nu vezi ca pieri, copile necajit?"
Si sa nu credem ca aceasta chemare e doar pentru unii. E pentru toti fara exceptie...Dar sa nu ne fie frica. Domnul nu cere de la noi jertfe atat de mari cum a cerut de la altii. El s-ar bucura daca macar din cand in cand ne-am aduce aminte de El si I-am destainui ca unui Tata problemele si framantarile noastre sufletesti...