Despre suferintele ateilor si cele ale crestinilor

Acest articol porneste de la un comentariu scris de un oarecare ateu pe un blog... Il redau aici:
'' Uite cati oameni nu au ce face cu timpul lor decat sa se arunce in dispute cu fundamentalisti spălați bine pe creier de neroziile biblice.
Am fost chemat la scoala pentru a fi chestionat in legatura cu educația pe care o are fetita mea. si anume ca pune întrebari nelalocul lor in timpul orelor de religie obligatorii.
Le-am raspuns ca daca tot au ore de religie obligatorii ar trebui sa aiba si ore obligatorii Star Wars … ori Star Trek. E tot atat adevar in ambele.
Oricum … la cate scoli s-au inchis din 90 încoace …. si la cate biserici s-au ridicat in RO … tot din 90 incoace (1 la 2 zile) nu e de mirare ca devenim atat de naivi.
Naivii sunt mai usor de controlat. Le spui ca dincolo v-a fi mai bine … insa acum trebuie sa sufere …
nu ? ''

    Am ajuns si eu la concluzia ca disputele cu necredinciosii nu sunt prea folositoare, si asta pentru ambele parti. De aceea am decis sa spun ceea ce mai am de spus aici in spatiul meu. Voi incepe cu punctul care ma doare cel mai mult si anume suferintele ateilor in raport cu suferintele crestinilor...si in general suferinta in lume...
Multi atei isi pun urmatoarea intrebare: de ce daca Hristos a rascumparat pacatul nu ne-am intors la viata de dinainte, fara boli si griji? Nu ne-am intors imediat la viata dinainte, pentru ca nu era ok ca o gloata de pacatosi sa navaleasca in rai… de fapt, o gloata de pacatosi nici n-are cum sa navaleasca in rai. In rai se intra prin Smerenie, Curatie si Iubire. Iar toate astea se dobandesc prin jertfa, ceea ce inseamna nu iubire de sine ci de aproapele. Cine dintre pamanteni iubeste cu adevarat pe aproapele? Nu stim, Dumnezeu stie…dar anume acesti oameni intra in Rai. Cand si cu ce jertfe- Dumnezeu stie… Deci e nevoie ca oamenii sa invete iubirea Lui Hristos, sa se pocaiasca si curete de patimi, ca sa poata intra curati in Rai…Rabdarea durerilor si necazurile fara cirtire, cu multumire si bucurie este o jertfa mantuitoare…
    Absolut toti pe acest pamant sufera, fie credinciosi, fie atei. Diferenta este ca un crestin isi asuma suferinta, intelegand ca este o consecinta a vietii pacatoase pe care o duce, si in acelasi timp un mijloc de indreptare... pe cand pentru un ateu sau un putin credincios suferinta e un chin fara rost, care pe cat posibil ar trebui evitat... Atunci cand suferinta este primita cu smerenie, si chiar cu bucurie ca pe un dar de Sus, aceasta devine mult mai usor de purtat... Evident, in acceptiunea noastra Dumnezeu e Cel care ne da putere si mangaiere in durerile noastre... nu e doar o simpla iluzie care ne ajuta sa traim...Daca e sa vorbim despre o boala trupeasca, Biserica nu spune ca e pacat sa vrei sa fii sanatos. Medicii tot de Dumnezeu au fost lasati ca sa usureze suferintele trupesti. Nu fac bine acei crestini care dintr- o prea mare rivna si incredere in Dumnezeu (de fapt e mai mult o incredere in propriile puteri, in propria credinta) nu se adreseaza la medic atunci cand intr -adevar e nevoie si asteapta ca Dumnezeu sa -i vindece personal, asteapta minuni, cu exceptia cazului in care medicina nu-i mai poate ajuta. Dumnezeu nu e un chelner caruia sa-i comanzi cum sa te trateze si ce sa- ti dea... Dumnezeu are caile Sale si lucreaza si prin oameni... El are puterea sa vindece pe oricine instantaneu, dar prefera ca oamenii sa se ajute intre ei fiindca astfel se inmulteste Dragostea...

    Voi afirmati ca credinta vine din slabiciune, din naivitate, din frica de chinurile iadului, din necesitatea omului de a crede ca exista cineva Sus, care in orice moment il poate ajuta si care daca duce o viata morala curata ii va darui raiul vesnic.. Cat de usor este sa crezi in Dumnezeu cand sub ochii tai lumea se ineaca in suferinta? Cat de usor este sa crezi cand vezi oameni razand sarcastic la auzul numelui Lui Dumnezeu? Cat de usor este sa crezi cand durerea roade in tine asemeni cariului in lemn si parca viata nu mai are niciun sens? Nu e deloc usor. E nevoie de o mare putere pentru a crede... si pentru ce sa crezi? pentru a putea merge mai departe cu nadejde si curaj, pentru a iubi viata asa cum e, a te bucura de ea, dar si a spera ca dincolo va fi mai bine... pentru ca e omeneste si e frumos sa crezi intr -o lume mai buna, fara chinuri si lacrimi amare, caci omul de la inceput a fost plamadit pentru Fericire, pe care din neascultare a pierdut -o, alegand suferinta si moartea.... Poti sa mergi prin viata si fara sa crezi, dar aceea deja nu e viata, ci mai mult un infern...
Oare chiar sunt stupizi si spalati pe creier cei care cred intr-o soarta fericita a universului? oare cand vezi aceasta lume uimitor de complexa si frumoasa, e stupid sa crezi ca aceasta frumusete nu poate fi rodul unei intamplari, ca nu poate sa piara pentru totdeauna, ca trebuie sa fie o continuitate? Oare cand privesti cum reinvie natura in fiece primavara, e lipsit de sens sa gandesti ca si oamenii vor invia intr-o zi intru viata cea vesnica? Oare uitandu-te la aceasta fiinta frumoasa si admirabila - omul (femeia mai ales), e inteligent sa crezi ca el s-a nascut pentru ca pret de cateva clipe sa admire frumusetile din jur, sa acumuleze cunostinte, sa iubeasca, sa treaca prin inevitabilul foc al incercarilor vietii, si in final sa dispara pentru totdeauna in neant? eh, ce viata frumoasa ne-a "daruit" intamplarea, pacat ca e atat de scurta... sa ne gandim ca nu toti ating varsta de 60-70 de ani, ca mor si tineri si copii, dar cati copii nenascuti sunt omorati inainte de a vedea lumina zilei ; anual se fac milioane de avorturi in lume! Oare viata intrauterina de cateva zile, saptamani sau luni, sa fie singura lor viata ?
Ateul se aseamana unui om care a stat toata viata inchis intr -o incapere fara geamuri, unde nu poate patrunde nicio raza de lumina, si in momentul in care cineva ii spune ca dincolo de aceste ziduri, exista o lume minunata, cu oameni frumosi si fericiti, el zice ca asa ceva nu poate fi, ca e poveste curata. Si intr-adevar lumea creata de Dumnezeu este o lume de poveste, totul este o minune, viata insasi este o minune... si daca aceasta minune exista cu adevarat, de ce sa nu existe si minunea vietii de dincolo?... pentru ca nu sunt dovezi? Evident, descoperirile despre viata de dincolo pe care le-au avut mai multi dintre sfinti, dar si pacatosi de rand nu sunt relevante pentru voi, caci le puneti pe seama unor dereglari psihice... dar sunt si dovezi stiintifice care arata ca universul are un creator, pana si oamenii de stiinta au ajuns la concluzia ca viata este o minune a Lui Dumnezeu, iar voi totusi preferati sa credeti in incredibila poveste ca Universul s-a format in rezultatul ciocnirii a doua particule fara masa... O sa imbatraniti asteptand sau cautand acele dovezi care sa va satisfaca orgoliul, desi cred ca in adancul sufletului ati vrea sa existe Dumnezeu. Nu cautati dovezi in afara voastra, uitati-va inlauntrul vostru cu atentie si veti vedea cea mai mare dovada...Daca vedeti acolo doar revolta si durere, pe langa organele interne, e clar de ce nu puteti cu niciun chip sa credeti... Viata v-a ranit, mai bine zis v-ati ranit pe voi insiva, iar suferinta v-a impietrit inima... si cum sa-l vezi pe Dumnezeu intr -o inima impietrita? Maica Siluana spunea:  'Această pornire rebelă în faţa greutăţilor vieţii este neauzirea şi neascultarea milostivirii lui Dumnezeu ascunsă în durerea noastră! El a pus în noi durerea ca, ascultând-o, să mergem pe firul ei care duce direct în inima noastră. Acolo vom descoperi izvoarele răului, pentru că acolo e „robia Babilonului” în care ne-am lăsat târâţi de frica morţii şi acolo să-L chemăm pe Domnul, Izvorul Binelui şi Biruitorul răului. '
    Ma intreb de ce populatia globului este alcatuita in majoritate din religiosi, ateii constituind doar un mic procent.. Cred ca v-ati pus si voi intrebarea asta. Ei, bine, variante ar fi doua : 1) Dumnezeu exista. 2) Majoritatea oamenilor sunt prosti si naivi. Imi dau seama spre care varianta inclinati... Dar mie realmente, daca cineva in acest moment mi-ar aduce argumente convingatoare ca Dzeu nu exista, cred ca as continua sa cred in El... nu fiindca as fi prea spalata pe creier, nu fiindca asa mi-ar fi mai usor sa fac, ci fiindca cred ca e un lucru frumos, demn, nobil, si nu o slabiciune umana cum ar putea crede unii, sa traiesti si sa mori cu gandul ca aceasta lume va avea o soarta fericita, ca iubirea pe care ai cunoscut -o si trait -o aici, nu va pieri in veci... Atunci cand gandurile omului tin de Frumos, de Iubire, de Adevar, de Bine, de un Bine etern, el devine un purtator al Binelui, al Luminii ; aceasta lumina ii umple inima si asemeni unui far ii calauzeste viata sa si a altora din jurul sau. Acesta e un om fericit. Si ce mare lucru e sa simti in interiorul tau raiul, cand in jur e un iad... Si daca Dumnezeu exista si este izvorul Bucuriei, de ce sa nu se vorbeasca despre El in scoli, ce e rau in aceasta indoctrinare? Oare copiii nu ar trebui sa-si cunoasca Creatorul si Tatal ceresc? si nu un Dumnezeu asa cum il vedeti voi, sangeros, nedrept, razbunator, ci unul care iubeste dar si pedepseste tot din dragoste, spre indreptare asemeni unui tata bun...
     Daca unora le par nebuna, le spun ca in societatea de azi, dupa cum zice Scriptura, acei crestini care nu vor sa se ia dupa spiritul de turma si incearca sa-l urmeze pe Hristos, sa se roage mai mult, sa tina posturile, sa mearga la biserica nu doar la cele mai mari sarbatori, asa si sunt priviti -ca niste nebuni. Dar crestinilor adevarati nu le pasa cum ii priveste lumea, caci il au inauntrul lor pe Hristos, care le umple sufletul cu pacea Sa dumnezeiasca, prin El si pentru El traiesc, nu pentru lume. Deci judecati si voi cum e mai bine sa fii -un nebun fericit, sau unul nefericit?...

Povesti de viata, povesti de suflet (I): Sandrina H.

Povestea mea de viata vazuta prin ochii si sufletul unei doamne din Romania. O doamna deosebita pe care am cunoscut-o intamplator pe internet sau mai bine zis pe care Dumnezeu mi-a scos-o in cale, caci nimic absolut nu e intamplator. E atata suflet, inspiratie si delicatete in fiecare cuvant al ei, incat nu pot sa nu exclam in sinea mea pentru a cata oara: Doamne, ce oameni minunati mai exista pe lume...Va multumesc din suflet pentru aceasta uimitoare receptivitate, dragoste, intelegere, marinimie... Fie ca Dumnezeu sa va rasplateasca insutit tot ceea ce faceti intru slava Lui!

BY ANOMISMI44 ON SEPTEMBER 4, 2013

“Dependentă de iubire şi durere. Prin acestea două exist…Durerea mă face să iubesc cu o mai mare dăruire. Iubirea îmi dă puterea de a suporta mai uşor suferinţa, învăţându-mă a o privi ca pe o binecuvântare cerească…“

Sunt o parte din cuvintele de intampinare ale Sandrinei H. de pe blogul ei (Focuri şi Scântei) - o tanara de 24 de ani din Chisinau, a carei poveste de viata am aflat-o “intamplator”, dar care… m-a impresionat si ma impresioneaza tot mai mult in fiecare zi.

Cu mai bine de trei saptamani in urma, cautand ceva pe net – dar cu nici un fel de legatura cu ceea ce avea sa-mi iasa in cale, am dat peste un videoclip care m-a determinat sa iau pozitie, sa incerc sa fac ceva. Despre acea “intamplare” ivita pur si simplu in calea mea, am scris aici. Nu stiam ca acea “intalnire” avea sa devina inceputul unui dialog ce avea sa progreseze rapid spre o profunzime ce urma sa-mi dezvaluie lucruri si mai cutremuratoare decat cele din videoclipul dublu pe care Sandrina il montase si pe care eu il vizionasem “din intamplare”… Acel videoclip al Sandrinei, repostat de mine pe blog, a scos imediat la iveala trei povesti de viata care de care mai uimitoare si mai complicate, toate traite de tineri – dar nu de cei satui de viata si cazuti in deznadejdea lumii in care din pacate traim (asa cum apare in acel videoclip), ci din cei ce lupta sa traiasca si pretuiesc fiecare secunda a vietii lor, oricata suferinta fizica ori sufleteasca ar aduce acea clipa urmatoare.

Aveam sa iau cunostinta cu trei lupte uriase, fiecare in felul ei, traite de cate un tanar roman (de dincoace ori de dincolo de Prut…). Intai de toate, lupta cu anorexia nervoasa, apoi lupta cu epidermoliza buloasa si apoi lupta cu poliartrita reumatoida. Toate trei, boli cumplite, necrutatoare, chinuitoare, atat pentru tanarul ce sufera cat si pentru familia lui.

Despre cea din urma boala – poliartrita reumatoida juvenila, de care sufera Sandrina, mi-a destainuit  ea numai la rugamintea mea si mai apoi am primit permisiunea ei de a scrie cate ceva despre ea, aici. Nu voi detalia mult despre suferinta Sandrinei – continua si halucinanta uneori – inca de la varsta de doi ani si pana azi, ci voi incerca un mic medalion artistic, caci Sandrina este o invingatoare prin ceea ce face! In afara de activitatile ei curente, este un om de arta, care pretuieste cultura si spiritiualitatea, se implica in activitatile sociale cu conotatie artistica, ea insasi fiind un spirit creator, de mare sensibilitate. Canta, scrie si realizeaza fotografii iar multe din montajele ei video sunt de o deosebita calitate artistica, sufleteasca. Pana la momentul acesta cand scriu, Sandrina are incarcate pe youtube 53 de video-uri (link aici). Si toate aceastea, realizate vaslind printre crize de durere si neputinta, cu mainile anchilozate si cu picioarele schilodite de dureri si operatii la incheieturi, cu creierul uneori pierzand orice legatura cu realitatea din pricina durerilor insuportabile. Sandrina gaseste insa puterea sa impartaseasca din prea-plinul ei de iubire, de apropiere si caldura fata de orice fiinta aflata, ca si ea (si cat de bine intelege!!!), in suferinta. In fapt, in primele mailuri Sandrina ma atentiona nu asupra ei, ci asupra cazului extrem al unui cunoscut al ei, “baiatul fluture din Chisinau”, Eugen Brad (astazi in varsta de 30 de ani), despre care voi scrie curand pe blog, separat. El este cel a carui boala cumplita, epidermoliza buloasa, i-a anihilat buna parte din ceea ce noi numim superficial “libertate”, insa pe care Eugen, prietenul Sandrinei, a invatat sa o inteleaga intr-adevar!

Am vizionat toate postarile video de pe youtube de pe canalul Sandrinei – cu drag, cu placere, cu vibratie. Si nu stiu ce m-a impresionat mai tare: vocea ei minunata cand canta ori cand lectureaza din “Casiana”, mestesugul montajelor video iesite de sub manutele sale slabe si subrezite de boala, exprimarea adanca si inteleapta din cuvinte, incrustata de dragoste si compasiune in fiecare moment, ori pur si simplu capturile de film in diversele imprejurari cand a participat la spectacole de caritate. Si mai ales, mai ales, eu am apreciat doua filme pe care le-a realizat si daruit din toata inima, la doi oameni pretiosi din viata ei: doctoritei ei si unchiului ei, actor la teatrul "Mihai Eminescu "din Chisinau.

Am ales mai jos cateva din realizarile Sandrinei, care pot incropi aici, pe loc, profilul sau in miniatura. Intai, un mololog al sau despre sine si viata – si sa retinem ca ceea ce a scris nu-i din film, ci din viata traita de ea insasi!!!

                                                                           ***

Cu aproape un an de zile in urma, dupa aproape 20 de ani de suferinta grea, Sandrina marturiseste ca a intalnit doctorita careia ii datoreaza iesirea din infernul zilnic, Nadejda Ganea. Ei i-a dedicat filmuletul de mai jos, care pe mine m-a impresionat enorm. Spicuiesc dintr-unul din emailurile Sandrinei catre mine, in sepranta ca va ingadui publicarea acestor randuri aici, spre a intelege situatia ei limita: “…Fiindca nu m-am tratat corespunzator, boala a evoluat rapid ajungand in ultima stadie la toate articulatiile (artroza de gradul 4). Am doua proteze la articulatiile soldului. Si trebuie sa ma operez si la genunchi. Ani de-a rindul am trait un adevarat calvar, mergeam la scoala in dureri insuportabile si ma intorceam la fel. Mergeam 40 de min cu troleul incolo, si juma’ de ora cu troleul inapoi. Pe jos mergeam la vreo ora pe zi, ceea ce era practic ireal tinand cont de starea mea. In clasa 12 deja ma deplasam cu taxiul, caci starea se inrautatise tare. Vreo 5 ani in urma medicii uitandu-se la roentgenogramele mele, se mirau ca eu inca pot merge. Eu pe atunci inca ma deplasam cu troleul… Dupa scoala am facut si facultate 3 ani de zile. Nu mergeam la ore, invatam de sine statator din conspectele colegilor, si ma prezentam numai la examene… Din cauza atator stresuri mi-am dereglat sistemul nervos. Vreo 6 ani de zile m-am chinuit cu stari de slabiciune, ameteala, dureri continue de cap, fobie inexplicabila pe care nu o puteam controla – mi-era frica de tot: de mine, de moarte, de oameni, mi-era frica sa ma scol in pat si sa merg la bucatarie, etc… Eram aproape mereu in depresie. Ma tratam periodic si ma simteam mai bine, dar la un moment dat oricum  stresurile m-au adus la un punct critic. Era o stare aproape de coma, asa o simteam eu, desi vorbeam destul de clar, dar ma simteam in pragul mortii…Si atunci am avut noroc de un doctor bun (reumatologul meu – o doamna deosebita, la care ma tratez de un an si ma simt mai bine). Ea mi-a prescris un tratament neurologic serios, pe care l-am inceput de la 1 decembrie 2012, si  il continui si acum… Sa nu fi fost ea, as fi ajuns la spitalul de nebuni, sau as fi murit. Din pacate am devenit dependenta de calmante….“

                                                                         ***

     Sandrina a crescut numai cu mama ei, de la varsta de 3 ani. (...)
    Pentru mine, Sandrina este un exemplu extraordinar, un tanar care a invatat sa pretuiasca si sa inteleaga suferinta ce i s-a dat, la cei 24 de ani de viata pe care ii are in prezent. Mi-a scris, intr-un email, urmatoarele (pe care sper sa incuviinteze de asemenea sa le fac publice): “…Nu-mi pare rau de tot ce-am tras , caci durerea m-a maturizat si apropiat de Dumnezeu. Nu dau vina pe nimeni pentru suferintele mele, nici pe mama care ma creste singura de la 3 ani, nici pe medici, care pe atunci nu erau tare experimentati. Nimeni nu a vrut s-ajung asa. Poate doar Dumnezeu a vrut, dar nu din ura ci din iubire nemarginita, ca sa ma protejeze de urgiile din lume…Intr-un final, dupa multe framantari sufletesti, am inteles ca daca as fi fost sanatoasa si frumoasa, nu as fi fost mai fericita, mi-as fi pierdut sufletul cu siguranta, caci imi cunosc pornirile rele…Si m-am ingrozit, dupa care i-am multumit Lui Dumnezeu ca sunt asa cum sunt… Dar ispitele inca imi dau tircoale. Si nu e de mirare. Viata e o lupta continua pentru curatirea inimii…“

Citiţi postrea integrală aici: http://anomismia.wordpress.com/2013/09/04/povesti-de-viata-povesti-de-suflet-i-sandrina-h/

Sandrina- Молитва Пресвятой Богородице

Cântarea originală e superbă, îngerească. Am încercat să iau vocea a doua, şi sună bine şi în două voci. Nu pot să vă descriu ce senzaţii te încearcă când cânţi aşa ceva... Ţi se ridică sufletul până în sferele cereşti de unde ia cu sine pacea şi bucuria dumnezeiască...

La mulţi ani pentru Eugen Brad!

Încă înainte să te naşti, Dumnezeu ţi-a încredinţat această nobilă misiune de a face oamenii mai buni, mai iubitori, pecetluind-o cu Dreapta Sa iubitoare în inima ta...  

  Au trecut 30 de ani de când ai apărut pe lume. O viaţă de om, în care ai reuşit să faci atât de multe... poate mai multe decât ar fi făcut cineva în 100 de ani...ai reuşit să birui durerea fiecărei clipe şi să te bucuri de ea ca de un preafrumos dar, ai semănat mii de zâmbete, ai secat mii de lacrimi, ai oferit iubire, căldură, înţelegere chiar şi atunci când tu însuţi aveai cea mai mare nevoie de o mângîiere caldă, ai reuşit să-i convingi pe cei plictisiţi şi îndureraţi de viaţă, că viaţa e frumoasă şi că merită traită frumos, că Dumnezeu există şi ne iubeşte pe fiecare dintre noi şi că prin puterea Lui tu trăieşti, în ciuda a tot... că prin Puterea şi Dragostea Domnului tu continui să trăieşti şi să răspândeşti Lumină în jur...
   Fie ca anii ce vor veni să fie şi mai rodnici, mai  plini de Pace, de Soare, de Bucurie, de Dragoste, mai Fericiţi, mai Împliniţi...

La mulţi ani binecuvântaţi de Dumnezeu! Să ne trăieşti întru mulţi ani fericiţi...
Cu drag şi respect: Sandrina







Aşa cum cei ce privesc prin aripile acestui fluturaş, văd minunăţiile naturii, la fel şi cei ce privesc cu atenţie prin sufletul tău, văd minunea vieţii cu toate splendorile şi frumuseţile ei... 

Fie ca sufletul tău să fie mereu limpede şi cristalin ca apa unui izvor... Eşti şi tu o minune a Lui Dumnezeu asemeni acestui fluturaş cu aripi transparente... O minune care bucură ochii şi sufletele celor din jur... 

M-a impresionat foarte mult cadoul video pe care ţi l-a făcut surioara ta. În această zi cred că pe bună dreptate toţi membrii familiei tale merită un sincer La Mulţi Ani, cele mai înalte aprecieri, şi cele mai calde urări de bine... Domnul să vă aibă în pază pe toţi şi să vă întărească pe calea Mântuirii...

Oamenii de ştiinţă spun: Pamântul a fost creat. Teoria evoluţiei un basm. Vârsta pământului e de 6000 de ani. Dovezi. Explicaţii. Teorii ale procesului de creaţie.

Dialog cu un ateu...

1. 1.    Sandrina Says: 
   august 2nd, 2013 at 3:31 pm
   Demascarea ateismului ERORILE EVOLUTIONISMULUI: http://www.youtube.com/watch?v=nACfawehSx4

   
   admin Says:
   Ar fi comic daca n-ar fi trist. Un individ agramat crede ca nu exista evolutie pentru ca el stie mai bine. Daca omul e asa de inteligent proiectat de ce se ineaca cu oase de peste? N-ar fi fost mai inteligent sa avem doua orificii diferite, ca delfinii, pentru respirat si pentru mincat? Nu exista “Stiinta ateista”. Exista stiinta si bilbiieli crestine.   
   

   
   2.    Sandrina Says: 
   august 17th, 2013 at 1:17 pm
   Problema voastra, a ateilor este ca incercati sa rationalizati totul, si paradoxal, va ies judecati din ce in ce mai irationale. Argumentul tau la prima vedere pare interesant, si logic, dar la o analiza mai profunda, devine chiar comic. Daca omul e doar un animal evoluat, nu are suflet nemuritor, poate ca i-ar fi fost benefice asemenea orificii din punct de vedere biologic. Dar daca admitem ca omul a fost proiectat dupa Chipul si Asemenarea Lui Dumnezeu, adica cu suflet nemuritor, atunci el a fost creat pentru un scop mult mai inalt decat acela de a manca cu usuratatea cu care o fac alte animale… Crezi ca omul ar fi mai fericit daca ar avea aceste 2 orificii? In ce fel? Fericirea tine doar de suflet, de partea duhovniceasca din om… Poate te gandesti c-ar fi o tragedie, daca omul s-ar ineca cu oase de peste si ar muri. Daca acest Univers nu are niciun rost, asa cum afirmati voi, atunci nu prea conteaza cand moare, ca oricum ajunge in nefiinta… Iar daca are rost, dupa invatatura crestina daca moare intr-o stare duhovniceasca buna, ajunge in rai…Iar Dumnezeu il ia pe om in cel mai potrivit moment al vietii sale.. Si atunci unde-i tragedia?
   Inima are judecati pe care mintea nu le poate intelege… Existenta Lui Dumnezeu o putem percepe si intelege doar cu ajutorul ratiunii inimii. Oamenii de stiinta au descoperit ca inima are propriul sau creier…
   Citeste asta: http://luminapentrucandeladinsuflet.wordpress.com/2013/04/03/inima-un-emitator-mai-puternic-decat-creierul/
   3.    admin Says: 
   august 17th, 2013 at 4:13 pm
   Ce porcarie: cine incearca sa “rationalizeze” e Sandrina. Nu s-a demonstrat ca ar fi existat ceva dupa moarte. Punct. Nici macar biserica ortodoxa romana nu crede ca exita iad si rai. Nu s-a demonstrat ca inima “emite” ceva.

   Nu pornim de la premise false, nedovedite, cum ca am fi fost “creati” pentru ceva si apoi tragem concluzii. Plecam de la ceva ce stim precis: oamenii mor pentru ca se ineaca cu mincare. Acum sau n-ar trebui sa manince sau e ceva gresit in constructia lor. Si exita animale cu o constructie mai buna. Punct.

   De aici pina la fericire e cale lunga. De aici si pina la a considera ca omul care a murit mestecind e mai fericit e distanta ca de la om sanatos la om nebun.

   Dam, eu ca ateist cred ca e o tragedie, sa inteleg ca credinciosilor nu le pasa daca moare cineva? (si asa e, nu prea le pasa)
   4.    Sandrina Says: 
   august 20th, 2013 at 7:23 am
   De unde informatia ca Biserica ortodoxa romana nu crede ca exista iad si rai? E o aberatie. Si desigur ca pt un crestin adevarat e o mare durere sa piarda pe cineva drag, insa durerea lui este alinata de speranta ca acesta va ajunge in lacasurile raiului, si ca se va putea intalni cu el pe lumea cealalta daca va duce o viata curata… Daca oamenii nu ar simti prezenta, ajutorul, bucuria de a fi impreuna cu Dumnezeu, religia demult ar fi pierit, ramanand doar o piesa in muzeul istoriei. Dar aceasta bucurie exista si e una coplesitoare. Vorbesc din propria experienta nu din ceea ce am citit. E o stare indescriptibila cand harului duhului sfant iti revarsa in suflet aceasta bucurie fara margini. E o stare nu din lumea aceasta, de mii de ori mai inalta decat orice placere lumeasca… Placerile pacatoase sunt scurte, si aduc cu sine multe suferinta.. Dar aceasta bucurie daca stii sa o pastrezi, dureaza si dureaza si omul traieste vesnicia inca de aici de pe pamant, pregustand din dulceata raiului vesnic… O sa-mi zici acum de autoinductie. In aceasta lume plina de suferinta, omul prin propriile puteri nu si-ar putea induce singur o asemenea stare paradisiaca… Puterea lui Dumnezeu o face. Punct…
   5.    Sandrina Says: 
   august 20th, 2013 at 7:30 am
   Daca nici descoperirile stiintifice nu sunt relevante pt tine, chiar e grav. Bine zicea cine zicea, ca unui ateu chiar de i s-ar arata Hristos in persoana si i-ar zice “Eu sunt Cel ce am suferit moarte pe Cruce pentru pacatele tale, si pentru ca tu sa ai viata vesnica”, el ar zice ca are halucinatii…
   

Concert de caritate pentru băiatul-fluture din Chişinău

    Astăzi, 18 august, în scuarul Teatrului de Operă şi balet din Chişinău a avut loc un concert de caritate în susţinerea băiatului-fluture -Eugen Brad care suferă de o boală rară, cumplită -epidermoliză buloasă.  Nu este primul concert pe care-l organizează acest tânăr luptător... Până acum el a reuşit să organizeze mai multe concerte, fondurile adunate fiind destinate atât pentru tratamentul său cât şi al altor bolnavi de Epidermoliză buloasă -membri ai Asociaţiei Debra Moldova al cărei preşedinte este chiar el. De data aceasta, concertul a avut drept scop colectarea de fonduri, pentru ca Eugen sa poata pleca în Germania, unde urmează să fie operat la ochi... 80 de interpreţi cu renume, tinere talente şi dansatori au venit să-l susţină pe acest băiat curajos şi cu suflet mare în lupta sa pentru viaţă... Unul dintre cele mai impresionante cadouri muzicale a fost piesa lui Aurel Sîrghi, dedicată în special lui Eugen...

Puteţi viziona şi alte fragmente din concert pe canalul lui Eugen: http://www.youtube.com/user/EUGENIU131313

Pentru mai multe detalii accesaţi site-ul: http://debra-moldova.md/

Unde este Dumnezeu, mamă? unde este Dumnezeu, tată? (Scrisoare de adio)

Of, inimă...

- Te-a rănit, zici?. . . Ei și ? Se mai întâmplă. A greși este omeneşte. Ş-apoi lui chiar i-a părut rău, şi şi-a cerut iertare din tot sufletul...
-...
- Dumnezeu din orice rău trezeşte un bine. Chiar tu ai constatat că ai tras foloase din tot ce a fost... Ştii doar că ceea ce nu te omoară te face mai puternic şi mai înţelept... 
-...     

- Chiar crezi că nu ai meritat ce ţi s-a întâmplat? Mă faci să râd... Te crezi buricul pâmântului, mai sfântă decât ceilalţi?
Nimeni n-are voie să te atingă nici cu un deget? Să-ţi spun eu, nu eşti decât o buruiană ofilită, printre alte ierburi şi flori ale pământului. Oamenii trec prin cumpene şi suferinţe mult mai mari, şi nu se plâng aşa. Iar tu incepi a miorlăi numai când te pişcă un ţânţar sau se aşează un fluture pe tine... Vai, vai, mă uit că tristeţile şi frământările te-au veştejit cu totul... Ei, hai, înţeleg că ai şi tu suflet şi te-a durut, dar după atâta timp ar fi trebuit să-ţi treacă.
- Timpul nu vindeca rănile sufletului. Doar dragostea o face. Probabil nu am destulă iubire in mine.
- Atunci învaţă să iubeşti şi să fii fericită în ciuda a toate. Nu uita, Dumnezeu e cu tine întotdeauna...

Oamenii intra in viata ta pentru un Motiv, Sezon, sau o Viata.

     Unii oameni probabil inca mai cred ca se vor mai intalni cu mine in viitor, cu vreo frumoasa ocazie. Cel mai probabil asta nu se va intampla. Voi ati iesit din viata mea. Ati iesit singuri. Nu eu v-am alungat. Si oricat de greu nu mi-ar fi sa recunosc, inseamna ca asa a trebuit sa fie, asa e mai bine pentru toti, si pentru voi si pentru mine... In viata mea au ramas doar cei care au trebuit sa ramana, adica cei de care am nevoie cu adevarat...Dar, nu, nu vreau sa credeti ca ma gandesc ca ati pierdut multe iesind din viata mea, care de altfel e una mult prea pacatoasa si obisnuita. Vreau doar sa va multumesc pentru toate: si pentru bune si pentru rele. Toate si-au avut rostul lor, de a ma pregati pentru adevarata viata, plina de incercari, ispite si dureri, dar din care nu lipsesc si momentele frumoase, si voi face tot posibilul ca ea sa fie una fericita si implinita...

Fie ca si fiecare din voi sa-si gaseasca fericirea si implinirea...

Inima...

Ai calculat vreodată de câte ori pe zi bate inima ta? Dacă nu, atunci află că ea bate de cca. 100 000 de ori în 24 de ore şi de 3 miliarde de ori în 80 de ani. Dumnezeu este Cel care te-a creat. El ţi-a dat viaţa, El a poruncit inimii tale să bată. David a spus: „Doamne, Tu ai zidit rărunchii mei, Tu m-ai ţesut în pântecele mamei mele.” Dumnezeu este Cel care te-a conceput. Pe când erai încă în pântecele mamei tale, El te-a cunoscut şi te-a iubit. El a dorit să trăieşti pentru El. Dumnezeu porunceşte inimii când să înceapă să bată. După fiecare bătaie ea Îl întreabă pe Creatorul ei: “Tată, să mai bat?” iar Acesta îi răspunde: “Da, mai bate o dată!” Inima ascultă, apoi întreabă iarăşi: “Tată, să mai bat?” Răspunsul este acelaşi: “Da, mai bate o dată!” Aceste întrebări vor fi puse de 100 000 de ori pe zi şi de 3 miliarde de ori în 80 de ani.

Va veni însă un moment, în care inima va întreba acelaşi lucru: “Tată, să mai bat?“, iar răspunsul va fi: “NU, OPREŞTE-TE!” În acest caz, nimeni nu se va putea împotrivi. Prin urmare, viaţa nu este în mâna noastră, ci în mâna Celui care ne-a conceput. Ştii ce înseamnă “Countdown“? Este un sistem de numerotare inversă. În viaţa ta, acesta a fost activat atunci când a avut loc prima bătaie a inimii tale. Ştii tu oare câte au mai rămas?   … 20 – 19 – 18 – 17 – 16 – 15 …

Gândul la moarte este înfricoşător numai pentru cel ce nu crede în veşnicie. Cel credincios ştie că moartea este numai poarta dintre cele două lumi. Adevărata tristeţe este să ştii că ţi-ai petrecut viaţa fără să fi iubit, fără să fi făcut ceva pentru suflet. Lupta este o condiţie a vieţii; viaţa moare abia atunci când lupta încetează. Dar mai bine să murim uzaţi decât ruginiţi…Cu o moarte toţi suntem datori, însă cea mai onorabilă moarte ar fi să mori pentru numele lui Hristos, pentru dreptate, pentru adevăr…Viaţa este un voiaj spre Acasă; aici suntem numai într-un scurt popas. Însă, după cum o zi bine întrebuinţată ne dă un somn liniştit, tot astfel o viaţă bine folosită ne dă un sfârşit fericit.

Sursa: https://luminapentrucandeladinsuflet.wordpress.com/2012/05/22/inima/

Bucuraţi-vă de ceea ce aveţi...

     

    Ce mare nebunie e sa-ți doreşti toată viața ceea ce nu vei putea avea vreodată, spre exemplu: frumusețe, darul de a cânta, de a picta, chiar şi iubirea cuiva. Tu crezi ca această iluzie te ajuta sa trăiești, dar ea de fapt te distruge încet-încet, furându-ți timpul pe care ar trebui sa-l folosești pentru a te bucura de ceea ce ai. Astfel se scurge viaţa fără rost, în chin şi disperare...Gândești că numai dacă ai avea acel lucru ai fi cu adevărat fericit si împlinit. Dar Dumnezeu nu este zgârcit. Dacă acel lucru ți- ar fi fost de folos si te-ar fi făcut fericit Dumnezeu ți-ar fi făcut parte de el. Însă El ştie că lucrul respectiv ar fi spre paguba si suferința atât a ta cât şi a altora. Din păcate astazi Talentul nu merge mână in mână cu Nobleţea. Multi își folosesc talentele si darurile spre rău... Câte fete işi vând trupul pe bani, mutilându-şi şi murdărindu-şi chipul Lui Dumnezeu din ele, ajungând nişte creaturi jalnice. Câţi artişti care ating culmile slavei, se aruncă în patima drogurilor, se sinucid, fiindca nu au ştitut să-şi trăiască viaţa, aşa ca să se împlinească cu adevărat. Şirul poate continua. Dumnezeu ii dă fiecăruia tot de ce are nevoie, dar nu fiecare ştie să-şi făurească zi de zi fericirea din ceea ce are...

     Unchiul meu spunea ca sunt oameni,care slujesc o cauză şi îşi trăiesc viaţa activ, şi sunt, de fapt, fericiţi. Dar sunt oameni,care îs preocupaţi de propria persoană şi multe-n viaţă nu reuşesc, tocmai pentru că îşi irosesc energiile în Visări şi nu în Fapte. Trebuie să ne determinăm unele Priorităţi în viaţă şi să le lucrăm- să ne exploatăm Capacităţile, şi atunci vom simţi că trăim. Problemele existenţiale sunt fireşti la oamenii care gândesc, dar şi rezolvate ele trebuiesc cu Înţelepciune- Evanghelic, adică, cu dragoste de Dumnezeu şi de aproapele. Nu există probleme nerezolvabile în viaţa asta! 

Iubirea bărbatului versus Iubirea femeii...

Ieri, pe net, am găsit un mic text, care m-a pus pe gînduri. Textul era in rusă. În traducere sună cam aşa:

Iubirea barbatului este doar o parte din viata lui. El are multe alte treburi care trebuie realizate. Iubirea femeii este intreaga ei viata. Pentru barbat nu e asa. Pentru barbat iubirea este un lucru din multe altele. El ar vrea sa scrie poezii nu fiindca iubeste; el ar vrea sa picteze nu fiindca iubeste- aceasta ocupatie are pentru el valoarea ei proprie, care nu are nicio legatura cu dragostea. Iar obosind de pictura, muzica, el ar vrea sa se cufunde adanc in iubirea si sa uite de sine.Aceasta este odihna lui. Observati diferenta: iubirea barbatului- este locul lui de odihna. Cand el oboseste de lume, de o mie si unu de lucruri vrea sa se cufunde in energia femeii, in caldura ei si sa se topeasca. Tineti minte: el iubeste, numai daca primeste odihna, si atunci el din nou poate picta, scrie poezii, compune muzica, sau dansa. Pentru el iubirea e fundamentul indispensabil pentru a putea face alte lucruri. Pentru femeie, din contra: ea va face alte lucruri fiindca iubeste. Daca nu iubeste ea inceteaza sa mai faca vreo ceva.

      La sfîrşit am văzut că aceste gînduri aparţin marelui filozof si lider spiritual indian Osho, despre care se spune că la 21 de ani a atins iluminarea spirituală. E un text foarte argumentat şi, deaceea,convingător,cu care e greu să nu fii de acord. Dar diagnosticarea lui este una lumească,pentru că vorbeşte de o iubire lumească. E evident, că acesta fiind adept al învăţăturii Lui Buddha, şi neajungînd să cunoască viaţa cea Adevărată în Hristos, care este Iubirea Desăvârşită, nu a putut înţelege sensul cel mai înalt al Iubirii... Iubirea Adevărată- înaltă, nepieritoare, sfântă- nu cere recompensă, nu pune condiţii şi nu e limitată de circumstanţe. Iubirea e şi odihnă,e şi trudă. În fond,însă,e Jertfă- benevolă,o facere de Bine- pentru alţii, e cea mai adevărată Viaţă! Numai aşa se trăieşte- cu adevărat... 

     Sunt de acord doar cu faptul ca bărbatul simte si iubeşte altfel decât femeia... Simţirea şi iubirea lui sunt mai raţionale. Ea însa are profunzimi sufleteşti mult mai mari. Are o inimă caldă şi intuieşte totul din iubire. De aceea un bărbat n-o să poată niciodată înţelege exact cum simte şi cum iubeşte o femeie...

Despre Trecutul si Prezentul meu.Casatorie versus Celibat. Sfaturi pentru cei care vor cu orice pret sa se casatoreasca.

     "Multumesc celor, in special baietilor, care m-au facut sa sufar, caci m-au aruncat direct in bratele Lui Dumnezeu, unde am aflat veritabila Mangaiere si Bucurie..."

     Nu se reduce totul la casatorie. Nu sta intreg sensul vietii in a te casatori. Sensul vietii este dobindirea duhului Sfant, a bucuriei in Hristos. Taina cununiei a fost intemeiata de Insusi Dumnezeu, dar nu oricine isi poate gasi adevarata fericire si implinire in ea. In casatorie poti sa-i slujesti Lui D-zeu, dar nu poti sa-i oferi intreaga ta inima Lui si sa gusti deplin din dulceata harului Sau. Casnicia are rinduielile, greutatile si ispitele ei...si pentru unii poate fi o cruce chiar mai grea decat fecioria (celibatul).
     Experientele trecutului, m-au facut sa inteleg ca eu personal mi-as putea gasi fericirea si implinirea , doar mergand de una singura pe drumul vietii, bineinteles alaturi de Dumnezeu. Si nu pentru ca am inceput sa cred ca toti barbatii sunt niste egoisti si derbedei. E drept ca in societatea actuala, tinerii (chiar si unii crestini) aproape ca nu mai stiu sa iubeasca curat. Iubirea e mai mult trupeasca, patimasa. Vine repede, si se stinge la fel de repede, lasand in urma doar pustiu si suferinta. Dar totusi continui sa cred ca mai exista inca baieti cu principii morale bine inradacinate, baieti seriosi, familisti, capabili de o iubire jertfelnica. Cred ca o data cu disparitia lor, odata cu disparitia iubirii adevarate intre oameni va veni si sfarsitul lumii. Totusi astazi e extrem de dificil sa gasesti pe cineva care sa-ti impartaseasca intru totul viziunile si principiile de viata si cu care sa afli intr-adevar fericirea. In cazul persoanelor cu disabilitati aceasta problema e si mai acuta. Exista cupluri in care o persoana sau ambele sunt cu disabilitati si la prima vedere par foarte fericiti. Dar asta inca nu inseamna ca a fost voia Domnului ca ei sa fie impreuna, nu inseamna ca vor trai pana la sfarsit o iubire ca-n povesti. Cred ca aceste persoane intampina cel putin tot atatea greutati ca si cuplurile obisnuite, ba chiar probabil le este si mai greu...

De aceea am ajuns la concluzia ca pe mine, ca persoana cu disabilitati, ar putea sa ma accepte si sa ma iubeasca cu adevarat doar un om desavarsit. Iar desavarsit a fost doar Hristos, El unul a fost fara de pacat. El m-a creat asa cum sunt, si doar El ma poate iubi cu Iubire nemarginita, sfanta, cu toate pacatele ce le am. 
     Daca inainte relatiile dintre tinerii indragostiti imi trezeau fiori speciali, si ca orice fata visam si eu ore in sir la imbratisari si saruturi, la o relatie frumoasa, la o familie, la copii,la o iubire ca-n povesti, care nu se mai termina ... acum nu simt absolut nimic cand privesc poze cu tineri sarutindu-se sau filme cu scene de dragoste, acum nu-mi mai doresc o relatie, caci simt ca aceasta nu-mi va aduce bucuria pe care sufletul meu o rivneste... Probabil suferinta trecutului a ucis in mine aproape orice emotie legata de aceasta iubire, mi-a racit inima fata de baieti, si mi-a incalzit-o fata de Dumnezeu. El nu m-a tradat, El nu m-a lasat, El m-a iubit, atunci cand nu mai simteam iubire de la altii, doar El mi-a mangaiat sufletul atunci cand aveam cea mai mare nevoie de o mangaiere... Aceasta iubire imi este de ajuns pentru fericire....

    Decat sa intri in graba intr-o relatie care nu stii cum va evolua mai bine de o mie de ori sa traiesti in feciorie (curatenie trupeasca), sa te bucuri de fiece clipa pe care ti-o daruieste Domnul si sa te rogi Lui ca sa-ti arate calea pe care sa o urmezi ca sa te implinesti cu adevarat... Nu e usor, dar aceasta e adevarata intelepciune cu care trebuie traita viata... "Cautati mai intai imparatia cerurilor si toate celelate se vor adauga voua" ne spune Mantuitorul...

    Sf. Ap. Pavel în Epistola I către Corinteni, așa îndeamnă: „Cel ce îşi mărită fecioara bine face; dar cel ce n-o mărită şi mai bine face.” Iar în Acatistul Mântuitorului Iisus Hristos scrie așa: „Iisuse, preacurate, mintea cea întreagă a celor curaţi cu fecioria!” Așadar, să nu ne luăm după mințile strâmbe care spun că înnebunești, sau îți îmbolnăvești trupul dacă nu te căsătorești și nu întreții relații. Cum să ia Dumnezeu mințile celui ce dorește să trăiască în curăție pentru El? Unde ne e judecata? Iar părintele Visarion așa sfătuia: “Cine vrea să trăiască în feciorie, să trăiască din dragoste pentru Dumnezeu, pentru Mirele Ceresc. Această feciorie este primită: care este oferită cu orice jertfă numai lui Dumnezeu şi care e îmbrăcată cu haina smereniei, nu cu lăudăroşenie, nu cu silă, nu cu ochii şi mintea prin toate murdăriile!”

Si acum niste sfaturi pretioase de la Parintele Porfirie:

 - Să nu vă chinuie problema alegerii între căsătorie şi celibat. Uneori fiind zile când simţiţi dorinţe sufleteşti şi trupeşti pentru căsătorie, iar alteori aceste dorinţe scad în intensitate fiindcă simţiţi dorinţe dumnezeieşti, mai înalte decît căsătoria. Când vin ispitele trupeşti, să nu încercaţi să le alungaţi cu forţa, fiindcă satana profită şi le face şi mai atrăgătoare şi astfel vă vatămă. E mai bine să le înfruntaţi cu calm şi să le întâmpinaţi cu calm, transformându-le, din dorinţe păcătoase, în dorinţe legitime. Să vă spuneţi atunci: Poate ne vom căsători şi vom gusta din plăcerile căsătoriei, aşa cum vrea Hristos. Iar când vă vin din nou dorinţe de feciorie, să le primiţi cu recunoştinţă, cultivând în taină arta sfinţirii. Cândva, balanţa va înclina fie într-o parte, fie în alta. Unii se străduiesc să se sfinţească, luptând împotriva patimilor şi păcatele lor, iar alţii, iubindu-L pe Hristos fac voia Lui. Primii ajung să împlinească puţine lucruri, căci lupta lor este foarte dură, pe când aceştia din urmă înfăptuiesc mai multe, fiindcă, când îl iubeşti pe Hristos, patimile şi păcatele îşi pierd orice farmec şi atracţie, în faţa bucuriei pe care o simţi iubindu-L pe El. Când vin zorile şi intră în odaie lumina, bezna se risipeşte îndată. Părintele se opri. Părea că se gândeşte la ceva. Apoi, începu iar: -Poate nu ar trebui să vă spun asta, dar, totuşi v-o spun. Se întâmplă să ajungă omul la o vârstă înaintată şovăind încă între căsătorie şi celibat. Atunci satana lansează asupra lui cel mai greu atac: îi pune în suflet frica de celibat. Plin de spaimă omul începe imediat să-şi caute soţie/soţ, să-i roage şi pe alţii să-i caute, aceia să râdă de el, astfel încât se îmbolnăveşte sufleteşte. De aceea vă spun să nu vă lipiţi de întrebarea: Căsătorie sau celibat? In loc să vă consumaţi, încercînd zadarnic să vă daţi răspuns vouă înşivă, sârguiţi-vă mai bine să-L iubiţi din tot sufletul pe Hristos, iar El vă va da, la timpul potrivit, răspunsul ce se potriveşte sufletului vostru, pe care-l veţi primi fără grabă şi supărare, ci în linişte şi cu mulţumire. Aşa vă veţi elibera pentru totdeauna de această întrebare şi veţi păşi pe un drum anume, slăvindu-L pe Dumnezeu...

Casiana- învăţătură despre iubirea în Hristos

Cu dragoste pentru D-na Nadejda Ganea (medic reumatolog)...

E frumos să simţi durerea celuilalt ca pe propria-ţi durere...

E frumos ca sufletul să-ţi lăcrimeze pentru cel ce pătimeşte, în timp ce faci tot posibilul să-i alini durerea ce îl macină cumplit...

E frumos să mângai sufletele suferinde cu un zâmbet şi cu un cuvânt de alinare, când viaţa ta poate nu e tocmai un zâmbet...

E frumos sa dăruieşti un strop de speranţă acolo unde suferinţa a lăsat un imens pustiu...

E frumos să iubeşti cu jertfire de sine,să te daruieşti clipă de clipă, iar cea mai mare răsplată să îţi fie recunoştinta din ochii pacienţilor tăi...

E frumos să îţi simţi meseria ca pe un dar, şi să te dedici ei cu Credinţă, Dragoste şi Bucurie...

E o binecuvântare să întâlneşti un medic de la Dumnezeu...

Oare există artă mai mare ca arta iubirii aproapelui, a dăruirii de sine până la ultima
picatură, a preschimbarii suspinului în bucurie?

Oare există artă mai mare decât arta vindecării trupului si sufletului?

Simplificaţi-vă viaţa!

Mandrie versus smerenie...

Iubirea de Dumnezeu şi iubirea omenească

Stii tu oare, fiule, de ce vin necazurile asupra ta?

Ştii tu oare, fiule, de ce se închid norii când câmpiile sunt însetate de ploaie, şi se deschid atunci când câmpiile nu vor ploaie? Din pricina răutăţii oamenilor, firea s-a  turburat şi şi-a lepădat rânduiala.

Ştii tu oare, fiule, de ce ţarinile rodesc slab primăvara, iar vara dau recoltă proastă? Pentru că şi fiicele oamenilor își urăsc rodul pântecelor lor şi îl ucid în plină creştere.

Ştii tu oare, fiule, de ce izvoarele seacă şi roadele pământului nu mai au gustul de odinioară? Din pricina păcatelor oamenilor, prin care a intrat neputinţa în toată firea.

Ştii tu oare, fiule, de ce neamul biruitor rabdă înfrângeri din pricina neînțelegerii din lăuntrul şi din pricina vrajbei, şi mănâncă pâinea amărâtă de lacrimi şi urâciune? Deoarece i-a biruit pe vărsătorii de sânge din jurul său, dar nu i-a biruit pe cei din lăuntru.

Ştii tu oare, fiule, de ce maica nu își poate îndestula fiii? Pentru că, alăptându-i, nu le cântă cântecul dragostei, ci cântecul urii faţă de vecini.

Ştii tu oare, fiule, de ce oamenii s-au urâțit şi au pierdut frumuseţea străbunilor?  Din pricină că au lepădat chipul lui Dumnezeu, care din lăuntru, din suflet, dăruieşte frumuseţe feţei şi au pus pomezi pământești.

 Ştii tu oare, fiule, de ce s-au înmulțit bolile şi înfricoșatele molime? Pentru că oamenii au început să creadă că sănătatea este furată de la natură şi nu dăruită de Dumnezeu. Iar ceea ce e răpit cu sila, cu îndoită silă trebuie apărat.

Ştii tu oare, fiule, de ce oamenii se luptă pentru pământ şi nu se ruşinează de asemănarea lor cu cârtițele? Pentru că pământul le creşte prin inimă, iar ochii văd doar ceea ce creşte în inimă. Şi pentru că, fiul meu, păcatul prea mult ii slăbeşte în lupta pentru ceruri.

Nu plânge, fiule, în curând Domnul va veni şi va îndrepta toate.

Sfântul Nicolae Velimirovici

Cămaşa unui om fericit...

   

    Se spune că, odată, un împărat s-a îmbolnăvit grav. A fost consultat de o mulţime de medici, dar nici unul nu a reuşit să-i dea vreo şansă de vindecare. Văzând că medicii nu-i găsesc leacul, în cele din urmă a apelat la un vraci, iar acesta i-a spus că, dacă va reuşi să îmbrace cămaşa unui om cu adevărat fericit, se va face sănătos. Şi cum oamenii în asemenea situaţii uită de Dumnezeu, uită că e păcat să apelăm la vraci, la bioenergie sau alte mijloace oculte şi fac orice, numai să-şi rezolve necazul, n-a mai stat pe gânduri şi a început să pună în practică sfatul vraciului. Imediat câţiva slujitori au fost trimişi în toată lumea să caute un om fericit, să-i ceară cămaşa şi să i-o aducă împăratului. Aceşti slujitori au bătut la poarta unui alt împărat şi i-au spus: 
   - Măria ta, nu eşti tu cel mai fericit om? Eşti doar un împărat puternic. Am vrea să ne dai cămaşa ta să o ducem împăratului nostru. 
   - Eu fericit? Nu am fost niciodată. Mereu sunt îngrijorat că voi fi atacat, că voi avea războaie. Sunt neliniştit şi nu am niciodată somnul tihnit. Să ştiţi că nu sunt deloc mulţumit şi fericit.
      Auzind aşa, slujitorii au plecat trişti mai departe şi au bătut la poarta unui om foarte bogat, a unui bancher, şi i-au zis: 
    - Domnule, noi credem că având de toate şi fiind foarte bogat, dumneata eşti tare fericit. Nu-i aşa? Am vrea să ne dai cămaşa ta să o ducem stăpânului nostru.
     - Vă înşelaţi amarnic dacă voi credeţi că eu sunt fericit. Cum aş putea fi fericit de vreme ce mereu mă tem că voi pierde banii, sau cineva mi i-ar putea fura. Mereu mă neliniştesc gândindu-mă cum să-i investesc cât mai bine, cum să-i fac să sporească mai repede. Mă gândesc apoi cui să-i las ca moştenire pentru a nu se risipi.... Şi mai am multe alte temeri. Vă spun că nu sunt şi nu am fost niciodată fericit.
      Slujitorii merg mai departe şi bat la poarta unui om învăţat. 
     - Domnule, dumneata, care ai o faimă de om învăţat, cu siguranţă, trebuie să fii şi tare fericit. Cunoşti atâtea lucruri, ai dezlegat atâtea mistere! Nu se poate să nu fii fericit. Am vrea să ne dai cămaşa ta să o ducem stăpânului nostru. 
     - N-am găsit încă fericirea. Aşa credeţi voi că eu sunt fericit? Vă înşelaţi. Cum descopăr un adevăr, o noutate, mintea mea devine iar neliniştită. Ea vrea altceva, vrea mai mult. Nu am fost niciodată fericit. Credeţi-mă!
      Acei slujitori începeau să fie descurajaţi. Nu mai ştiau la ce poartă să bată. Dar le era ruşine să se întoarcă acasă fără această cămaşă, fără să împlinească această misiune. De aceea, abătuţi şi obosiţi s-au retras într-o pădure. S-au aciuat lângă o colibă, la rădăcina unui copac bătrân. Cum stăteau ei lângă copac, gata să adoarmă de obosiţi ce erau, aud din colibă, pe cineva rostind următoarele cuvinte: "Doamne, ce fericit sunt că şi azi am avut cele de trebuinţă vieţii mele! Doamne, ce fericit sunt că şi azi am întâlnit oameni binevoitori care m-au ajutat! Doamne, ce fericit sunt....." Când au auzit, acei slujitori au năvălit în colibă să vadă cine rostise aşa cuvinte. Intră înăuntru şi găsesc un om în genunchi, cu mâinile ridicate către cer, care se ruga. Îl întreabă imediat:
      - Omule, e adevărat că eşti fericit, aşa cum spui?
      - Da, sunt foarte fericit fiindcă azi Dumnezeu m-a ajutat şi l-am simţit alături. Iar acum mă culc liniştit. Sunt foarte fericit că a venit primăvara, că au înflorit pomii, a răsărit iarba, au început găinuşele să se ouă. Ce vreţi mai multă bucurie ca asta?!
      - Am vrea să te rugăm ceva: noi îţi plătim cât vrei dumneata, dar dă-ne cămaşa dumitale. Dacă împăratul nostru o va îmbrăca, se va face sănătos. La care omul din colibă le răspunde: 
     - Dar eu sunt aşa de sărac încât nici nu am cămaşă... 

 ~~~~~~~
 Fericirea cea adevărată este cea sufletească, lăuntrică. Oamenii caută o fericire pământească, ce pleacă din afară. Se trudesc oamenii să facă mai întâi bogăţii, să se umple de bani, de plăceri şi de mărire lumească. Fericirea după care umblă cei mai mulţi constă în dorinţa de a avea spor la averi, belşug şi sănătate. Sunt bune şi acestea şi au şi ele rostul lor, dar nu valorează nimic, n-au nici un preţ, dacă nu sunt puse toate în slujba mântuirii sufleteşti. Lumea doreşte o fericire pământească, care n-are nimic cu mântuirea sufletului, ci dimpotrivă, e foarte primejdioasă. Câţi săraci nu s-au îmbogăţit şi au uitat cu totul de suflet! Când umblau cu pantalonii cârpiţi, cu opinci în picioare şi trăiau în modestie şi sărăcie, mergeau la biserică şi se rugau; erau blânzi, liniştiţi, ruşinoşi şi temători de Dumnezeu. Aşa îşi creşteau şi copiii, dar de îndată ce au dat de bani s-au pus pe chefuri şi petreceri, împodobindu-şi casele cu fel de fel de lucruri şi mobile costisitoare. Toate acestea i-au făcut să uite pe Bunul Dumnezeu şi s-au îndepărtat astfel de Biserică uitând că mai sunt creştini.

                                                                                   (Păr. Visarion iugulescu)

Cine e nefericit?

Nu e nefericit cel sarman, ci cel cu sufletul sarac...
Nu e nefericit cel flamand si insetat, ci cel sufletul caruia e insetat de Dumnezeu, e flamand de hrana cea duhovniceasca, iar el nu-si da seama...
Nu e nefericit cel bogat, ci cel ce isi strange averi aici pe pamant, iar nu in ceruri...
Nu e nefericit cel neatragator la exterior, ci cel ce isi desfigureaza inima infigand in ea cuiele patimilor...
Nu e nefericit cel orb, ci cel ce vede frumusetile acestei lumi, dar nu se poate bucura de ele...
Nu e nefericit cel fara auz, ci cel ce nu aude cuvantul Adevarului...
Nu e nefericit cel mut, ci cel ce nu poate vorbi cuvantul cel curat si plin de iubire...
Nu e nefericit cel fara picioare, ci cel ce nu stie drumul catre biserica...
Nu e nefericit cel inima caruia se poate opri in orice clipa, 
ci cel care nu poate iubi, care nu poate simti iubirea Lui Dumnezeu si a celor din jur...
Nu e nefericit cel sanatos, ci cel ce isi foloseste sanatatea pentru a face lucruri de rusine...
Nu e nefericit cel neinvatat, ci cel ce nu are macar un graunte de credinta...
Nu e nefericit cel batjocorit si umilit, ci cel ce batjocoreste din mandrie si rautate...

Nu e nefericit cel singur si feciorelnic, ci cel desfranat.

Fereste-te de placerea care se plateste cu durere...
Nu e nefericit cel ce nu-si imagineaza viata fara Biserica, ci cel dependent de alcool, de droguri, de toate placerile lumesti pacatoase.
Nu e nefericit cel ce plange, ci cel ce si-a pierdut orice speranta...
Nu e nefericit cel ce a trait putine zile, ci cel ce a trait mult si fara rost...

E nefericit cel ce traieste fara Dumnezeu...

Cei rai, cei ce traiesc in pacate nu pot fi fericiti. Ei pot avea satisfactii, placeri, dar fericire nu. Doar Dumnezeu iti poate da Pacea si Fericirea pe care o rivneste sufletul tau! Cere-o cu credinta de la El si o vei primi...

POVESTEA ŞORICELULUI (autor necunoscut)

  Un şoricel privi din crăpătura sa din perete şi îi văzu pe ţăran şi pe nevasta acestuia deschizând un pachet.
-Ce mâncare să fi adus oare? se întrebă şoricelul… Cu groază îşi dădu repede seama că era o capcană.
Şoricelul se strecură cu mare grijă în curtea animalelor şi dădu alarma:
-E o capcană în casă, e o capcană în casă!
Găina cotcodăci şi se înfoie, ridică apoi capul şi îi spuse:
-Domnule Şoarece, vad bine că acest lucru te afectează, dar pentru mine el nu are nici o relevanţă. Nu pot permite ca acest lucru să mă afecteze.
Şoricelul se întoarse atunci înspre porc şi îi spuse:
-E o capcană în casă, e o capcană în casă!
Porcului îi fu milă de el, dar răspunse:
-Îmi pare foarte, foarte rău, Domnule Şoarece, dar tot ce pot să fac este să mă rog. Te asigur că te vei găsi în rugăciunile mele.  
Şoricelul merse atunci la vacă şi îi spuse:
-E o capcană în casă, e o capcană în casă!
Vaca îi spuse:
-Vai! Domnule Şoarece, îmi pare foarte rău pentru tine, dar chiar nu este o urgenţă pentru mine.
Şi aşa se întoarse şoricelul în casă, cu capul plecat şi cât se poate de amărât, pentru a înfrunta de unul singur capcana pusă de ţăran.
În chiar noaptea aceea în casă se auzi un zgomot … Cum ar fi zgomotul produs de o capcana în care s-a prins un şoricel.
Nevasta ţăranului se repezi să vadă ce s-a prins. Pe întuneric, ea nu îşi dădu seama că în capcană îşi prinsese coada un şarpe veninos.
Şarpele o muşcă pe nevasta ţăranului. Ţăranul o duse cât putu de repede la spital, dar când o aduse acasă, ea mai avea încă febră. 
Oricine ştie că cel mai bun tratament împotriva febrei este supa proaspătă de pui, aşa că ţăranul luă un cuţit şi se duse în curtea păsărilor, ca să facă rost de principalul ingredient pentru supă.
Dar nevasta lui nu se însănătoşi, aşa că prietenele şi vecinele ei veniră să o îngrijească şi stăteau cu ea mai toată ziua.  Pentru a le da de mâncare, ţăranul fu nevoit să taie porcul.
Nevasta ţăranului nu se mai însănătoşi şi muri la scurt timp.
La înmormântare veni multă lume, iar ţăranul trebui să taie şi vaca pentru a-i hrăni pe toţi.
Şoricelul se uita din crăpătura lui din perete, cuprins de tristeţe.

Aşa că data viitoare când auzi că cineva se confruntă cu o problemă şi tu ai impresia că acest lucru nu te priveşte, adu-ţi aminte: Când unul dintre noi este ameninţat, cu toţii suntem expuşi unui risc. Suntem cu toţii implicaţi în această călătorie numită viaţă. Trebuie să avem grijă unii de alţii şi să facem un efort în plus pentru a ne încuraja unii pe alţii.Adu-ţi aminte! Fiecare dintre noi este un fir vital în tapiţeria altei persoane;  vieţile noastre se întreţes şi acest lucru nu este întâmplător.Unul dintre cele mai bune lucruri din lumea aceasta de care te poţi ţine strâns este un prieten.

Fără Tine... (Doamne)

Și iarăși urli, suflete al meu trudit
Strivit cumplit sub suferința firii.
De cele pământești iar lacom te-ai lipit
Gonind harul divin, ce-amară-i fierea!...

Nebună și amară trece viața
Când brațul Tău nu mă mângâie
Durerea-mi către Tine ca un rug se-nalță
Chemând Iubirea-Ți să mă reînvie...




Căci viața fără Tine - moarte este
Și rana fără Tine-i un infern,
Iubirea muribundă geme sub ferestre,
Iar timpul mut căzut-a într-un somn etern.

Dar...știu...Tu ești aici, aici în preajma-mi
Privirea Ta blajin- asupra mea se lasă
Și cu Iubirea Ta ca și c-un zid mă-mprejmui
Căci lacrima-mi de sânge greu te-apasă.

Dar sufletul mi-e orb și nu te vede
Mi-e inima căzută-n amorțire
Și Tu aștepți să-nvăț în Tine-a crede
Și Tu aștepți să simt a Ta Iubire...

Să strig cu glas de pasăre rănită
Sfărmând temnița care-ncet mă soarbe,
Cu mâna-Ți să-mi legi rana din aripă
Și să simt Raiu-atât, atât de-aproape...