Bucuraţi-vă de ceea ce aveţi...

     

    Ce mare nebunie e sa-ți doreşti toată viața ceea ce nu vei putea avea vreodată, spre exemplu: frumusețe, darul de a cânta, de a picta, chiar şi iubirea cuiva. Tu crezi ca această iluzie te ajuta sa trăiești, dar ea de fapt te distruge încet-încet, furându-ți timpul pe care ar trebui sa-l folosești pentru a te bucura de ceea ce ai. Astfel se scurge viaţa fără rost, în chin şi disperare...Gândești că numai dacă ai avea acel lucru ai fi cu adevărat fericit si împlinit. Dar Dumnezeu nu este zgârcit. Dacă acel lucru ți- ar fi fost de folos si te-ar fi făcut fericit Dumnezeu ți-ar fi făcut parte de el. Însă El ştie că lucrul respectiv ar fi spre paguba si suferința atât a ta cât şi a altora. Din păcate astazi Talentul nu merge mână in mână cu Nobleţea. Multi își folosesc talentele si darurile spre rău... Câte fete işi vând trupul pe bani, mutilându-şi şi murdărindu-şi chipul Lui Dumnezeu din ele, ajungând nişte creaturi jalnice. Câţi artişti care ating culmile slavei, se aruncă în patima drogurilor, se sinucid, fiindca nu au ştitut să-şi trăiască viaţa, aşa ca să se împlinească cu adevărat. Şirul poate continua. Dumnezeu ii dă fiecăruia tot de ce are nevoie, dar nu fiecare ştie să-şi făurească zi de zi fericirea din ceea ce are...

     Unchiul meu spunea ca sunt oameni,care slujesc o cauză şi îşi trăiesc viaţa activ, şi sunt, de fapt, fericiţi. Dar sunt oameni,care îs preocupaţi de propria persoană şi multe-n viaţă nu reuşesc, tocmai pentru că îşi irosesc energiile în Visări şi nu în Fapte. Trebuie să ne determinăm unele Priorităţi în viaţă şi să le lucrăm- să ne exploatăm Capacităţile, şi atunci vom simţi că trăim. Problemele existenţiale sunt fireşti la oamenii care gândesc, dar şi rezolvate ele trebuiesc cu Înţelepciune- Evanghelic, adică, cu dragoste de Dumnezeu şi de aproapele. Nu există probleme nerezolvabile în viaţa asta! 

Iubirea bărbatului versus Iubirea femeii...

Ieri, pe net, am găsit un mic text, care m-a pus pe gînduri. Textul era in rusă. În traducere sună cam aşa:

Iubirea barbatului este doar o parte din viata lui. El are multe alte treburi care trebuie realizate. Iubirea femeii este intreaga ei viata. Pentru barbat nu e asa. Pentru barbat iubirea este un lucru din multe altele. El ar vrea sa scrie poezii nu fiindca iubeste; el ar vrea sa picteze nu fiindca iubeste- aceasta ocupatie are pentru el valoarea ei proprie, care nu are nicio legatura cu dragostea. Iar obosind de pictura, muzica, el ar vrea sa se cufunde adanc in iubirea si sa uite de sine.Aceasta este odihna lui. Observati diferenta: iubirea barbatului- este locul lui de odihna. Cand el oboseste de lume, de o mie si unu de lucruri vrea sa se cufunde in energia femeii, in caldura ei si sa se topeasca. Tineti minte: el iubeste, numai daca primeste odihna, si atunci el din nou poate picta, scrie poezii, compune muzica, sau dansa. Pentru el iubirea e fundamentul indispensabil pentru a putea face alte lucruri. Pentru femeie, din contra: ea va face alte lucruri fiindca iubeste. Daca nu iubeste ea inceteaza sa mai faca vreo ceva.

      La sfîrşit am văzut că aceste gînduri aparţin marelui filozof si lider spiritual indian Osho, despre care se spune că la 21 de ani a atins iluminarea spirituală. E un text foarte argumentat şi, deaceea,convingător,cu care e greu să nu fii de acord. Dar diagnosticarea lui este una lumească,pentru că vorbeşte de o iubire lumească. E evident, că acesta fiind adept al învăţăturii Lui Buddha, şi neajungînd să cunoască viaţa cea Adevărată în Hristos, care este Iubirea Desăvârşită, nu a putut înţelege sensul cel mai înalt al Iubirii... Iubirea Adevărată- înaltă, nepieritoare, sfântă- nu cere recompensă, nu pune condiţii şi nu e limitată de circumstanţe. Iubirea e şi odihnă,e şi trudă. În fond,însă,e Jertfă- benevolă,o facere de Bine- pentru alţii, e cea mai adevărată Viaţă! Numai aşa se trăieşte- cu adevărat... 

     Sunt de acord doar cu faptul ca bărbatul simte si iubeşte altfel decât femeia... Simţirea şi iubirea lui sunt mai raţionale. Ea însa are profunzimi sufleteşti mult mai mari. Are o inimă caldă şi intuieşte totul din iubire. De aceea un bărbat n-o să poată niciodată înţelege exact cum simte şi cum iubeşte o femeie...

Despre Trecutul si Prezentul meu.Casatorie versus Celibat. Sfaturi pentru cei care vor cu orice pret sa se casatoreasca.

     "Multumesc celor, in special baietilor, care m-au facut sa sufar, caci m-au aruncat direct in bratele Lui Dumnezeu, unde am aflat veritabila Mangaiere si Bucurie..."

     Nu se reduce totul la casatorie. Nu sta intreg sensul vietii in a te casatori. Sensul vietii este dobindirea duhului Sfant, a bucuriei in Hristos. Taina cununiei a fost intemeiata de Insusi Dumnezeu, dar nu oricine isi poate gasi adevarata fericire si implinire in ea. In casatorie poti sa-i slujesti Lui D-zeu, dar nu poti sa-i oferi intreaga ta inima Lui si sa gusti deplin din dulceata harului Sau. Casnicia are rinduielile, greutatile si ispitele ei...si pentru unii poate fi o cruce chiar mai grea decat fecioria (celibatul).
     Experientele trecutului, m-au facut sa inteleg ca eu personal mi-as putea gasi fericirea si implinirea , doar mergand de una singura pe drumul vietii, bineinteles alaturi de Dumnezeu. Si nu pentru ca am inceput sa cred ca toti barbatii sunt niste egoisti si derbedei. E drept ca in societatea actuala, tinerii (chiar si unii crestini) aproape ca nu mai stiu sa iubeasca curat. Iubirea e mai mult trupeasca, patimasa. Vine repede, si se stinge la fel de repede, lasand in urma doar pustiu si suferinta. Dar totusi continui sa cred ca mai exista inca baieti cu principii morale bine inradacinate, baieti seriosi, familisti, capabili de o iubire jertfelnica. Cred ca o data cu disparitia lor, odata cu disparitia iubirii adevarate intre oameni va veni si sfarsitul lumii. Totusi astazi e extrem de dificil sa gasesti pe cineva care sa-ti impartaseasca intru totul viziunile si principiile de viata si cu care sa afli intr-adevar fericirea. In cazul persoanelor cu disabilitati aceasta problema e si mai acuta. Exista cupluri in care o persoana sau ambele sunt cu disabilitati si la prima vedere par foarte fericiti. Dar asta inca nu inseamna ca a fost voia Domnului ca ei sa fie impreuna, nu inseamna ca vor trai pana la sfarsit o iubire ca-n povesti. Cred ca aceste persoane intampina cel putin tot atatea greutati ca si cuplurile obisnuite, ba chiar probabil le este si mai greu...

De aceea am ajuns la concluzia ca pe mine, ca persoana cu disabilitati, ar putea sa ma accepte si sa ma iubeasca cu adevarat doar un om desavarsit. Iar desavarsit a fost doar Hristos, El unul a fost fara de pacat. El m-a creat asa cum sunt, si doar El ma poate iubi cu Iubire nemarginita, sfanta, cu toate pacatele ce le am. 
     Daca inainte relatiile dintre tinerii indragostiti imi trezeau fiori speciali, si ca orice fata visam si eu ore in sir la imbratisari si saruturi, la o relatie frumoasa, la o familie, la copii,la o iubire ca-n povesti, care nu se mai termina ... acum nu simt absolut nimic cand privesc poze cu tineri sarutindu-se sau filme cu scene de dragoste, acum nu-mi mai doresc o relatie, caci simt ca aceasta nu-mi va aduce bucuria pe care sufletul meu o rivneste... Probabil suferinta trecutului a ucis in mine aproape orice emotie legata de aceasta iubire, mi-a racit inima fata de baieti, si mi-a incalzit-o fata de Dumnezeu. El nu m-a tradat, El nu m-a lasat, El m-a iubit, atunci cand nu mai simteam iubire de la altii, doar El mi-a mangaiat sufletul atunci cand aveam cea mai mare nevoie de o mangaiere... Aceasta iubire imi este de ajuns pentru fericire....

    Decat sa intri in graba intr-o relatie care nu stii cum va evolua mai bine de o mie de ori sa traiesti in feciorie (curatenie trupeasca), sa te bucuri de fiece clipa pe care ti-o daruieste Domnul si sa te rogi Lui ca sa-ti arate calea pe care sa o urmezi ca sa te implinesti cu adevarat... Nu e usor, dar aceasta e adevarata intelepciune cu care trebuie traita viata... "Cautati mai intai imparatia cerurilor si toate celelate se vor adauga voua" ne spune Mantuitorul...

    Sf. Ap. Pavel în Epistola I către Corinteni, așa îndeamnă: „Cel ce îşi mărită fecioara bine face; dar cel ce n-o mărită şi mai bine face.” Iar în Acatistul Mântuitorului Iisus Hristos scrie așa: „Iisuse, preacurate, mintea cea întreagă a celor curaţi cu fecioria!” Așadar, să nu ne luăm după mințile strâmbe care spun că înnebunești, sau îți îmbolnăvești trupul dacă nu te căsătorești și nu întreții relații. Cum să ia Dumnezeu mințile celui ce dorește să trăiască în curăție pentru El? Unde ne e judecata? Iar părintele Visarion așa sfătuia: “Cine vrea să trăiască în feciorie, să trăiască din dragoste pentru Dumnezeu, pentru Mirele Ceresc. Această feciorie este primită: care este oferită cu orice jertfă numai lui Dumnezeu şi care e îmbrăcată cu haina smereniei, nu cu lăudăroşenie, nu cu silă, nu cu ochii şi mintea prin toate murdăriile!”

Si acum niste sfaturi pretioase de la Parintele Porfirie:

 - Să nu vă chinuie problema alegerii între căsătorie şi celibat. Uneori fiind zile când simţiţi dorinţe sufleteşti şi trupeşti pentru căsătorie, iar alteori aceste dorinţe scad în intensitate fiindcă simţiţi dorinţe dumnezeieşti, mai înalte decît căsătoria. Când vin ispitele trupeşti, să nu încercaţi să le alungaţi cu forţa, fiindcă satana profită şi le face şi mai atrăgătoare şi astfel vă vatămă. E mai bine să le înfruntaţi cu calm şi să le întâmpinaţi cu calm, transformându-le, din dorinţe păcătoase, în dorinţe legitime. Să vă spuneţi atunci: Poate ne vom căsători şi vom gusta din plăcerile căsătoriei, aşa cum vrea Hristos. Iar când vă vin din nou dorinţe de feciorie, să le primiţi cu recunoştinţă, cultivând în taină arta sfinţirii. Cândva, balanţa va înclina fie într-o parte, fie în alta. Unii se străduiesc să se sfinţească, luptând împotriva patimilor şi păcatele lor, iar alţii, iubindu-L pe Hristos fac voia Lui. Primii ajung să împlinească puţine lucruri, căci lupta lor este foarte dură, pe când aceştia din urmă înfăptuiesc mai multe, fiindcă, când îl iubeşti pe Hristos, patimile şi păcatele îşi pierd orice farmec şi atracţie, în faţa bucuriei pe care o simţi iubindu-L pe El. Când vin zorile şi intră în odaie lumina, bezna se risipeşte îndată. Părintele se opri. Părea că se gândeşte la ceva. Apoi, începu iar: -Poate nu ar trebui să vă spun asta, dar, totuşi v-o spun. Se întâmplă să ajungă omul la o vârstă înaintată şovăind încă între căsătorie şi celibat. Atunci satana lansează asupra lui cel mai greu atac: îi pune în suflet frica de celibat. Plin de spaimă omul începe imediat să-şi caute soţie/soţ, să-i roage şi pe alţii să-i caute, aceia să râdă de el, astfel încât se îmbolnăveşte sufleteşte. De aceea vă spun să nu vă lipiţi de întrebarea: Căsătorie sau celibat? In loc să vă consumaţi, încercînd zadarnic să vă daţi răspuns vouă înşivă, sârguiţi-vă mai bine să-L iubiţi din tot sufletul pe Hristos, iar El vă va da, la timpul potrivit, răspunsul ce se potriveşte sufletului vostru, pe care-l veţi primi fără grabă şi supărare, ci în linişte şi cu mulţumire. Aşa vă veţi elibera pentru totdeauna de această întrebare şi veţi păşi pe un drum anume, slăvindu-L pe Dumnezeu...

Casiana- învăţătură despre iubirea în Hristos

Cu dragoste pentru D-na Nadejda Ganea (medic reumatolog)...

E frumos să simţi durerea celuilalt ca pe propria-ţi durere...

E frumos ca sufletul să-ţi lăcrimeze pentru cel ce pătimeşte, în timp ce faci tot posibilul să-i alini durerea ce îl macină cumplit...

E frumos să mângai sufletele suferinde cu un zâmbet şi cu un cuvânt de alinare, când viaţa ta poate nu e tocmai un zâmbet...

E frumos sa dăruieşti un strop de speranţă acolo unde suferinţa a lăsat un imens pustiu...

E frumos să iubeşti cu jertfire de sine,să te daruieşti clipă de clipă, iar cea mai mare răsplată să îţi fie recunoştinta din ochii pacienţilor tăi...

E frumos să îţi simţi meseria ca pe un dar, şi să te dedici ei cu Credinţă, Dragoste şi Bucurie...

E o binecuvântare să întâlneşti un medic de la Dumnezeu...

Oare există artă mai mare ca arta iubirii aproapelui, a dăruirii de sine până la ultima
picatură, a preschimbarii suspinului în bucurie?

Oare există artă mai mare decât arta vindecării trupului si sufletului?

Simplificaţi-vă viaţa!

Mandrie versus smerenie...

Iubirea de Dumnezeu şi iubirea omenească

Stii tu oare, fiule, de ce vin necazurile asupra ta?

Ştii tu oare, fiule, de ce se închid norii când câmpiile sunt însetate de ploaie, şi se deschid atunci când câmpiile nu vor ploaie? Din pricina răutăţii oamenilor, firea s-a  turburat şi şi-a lepădat rânduiala.

Ştii tu oare, fiule, de ce ţarinile rodesc slab primăvara, iar vara dau recoltă proastă? Pentru că şi fiicele oamenilor își urăsc rodul pântecelor lor şi îl ucid în plină creştere.

Ştii tu oare, fiule, de ce izvoarele seacă şi roadele pământului nu mai au gustul de odinioară? Din pricina păcatelor oamenilor, prin care a intrat neputinţa în toată firea.

Ştii tu oare, fiule, de ce neamul biruitor rabdă înfrângeri din pricina neînțelegerii din lăuntrul şi din pricina vrajbei, şi mănâncă pâinea amărâtă de lacrimi şi urâciune? Deoarece i-a biruit pe vărsătorii de sânge din jurul său, dar nu i-a biruit pe cei din lăuntru.

Ştii tu oare, fiule, de ce maica nu își poate îndestula fiii? Pentru că, alăptându-i, nu le cântă cântecul dragostei, ci cântecul urii faţă de vecini.

Ştii tu oare, fiule, de ce oamenii s-au urâțit şi au pierdut frumuseţea străbunilor?  Din pricină că au lepădat chipul lui Dumnezeu, care din lăuntru, din suflet, dăruieşte frumuseţe feţei şi au pus pomezi pământești.

 Ştii tu oare, fiule, de ce s-au înmulțit bolile şi înfricoșatele molime? Pentru că oamenii au început să creadă că sănătatea este furată de la natură şi nu dăruită de Dumnezeu. Iar ceea ce e răpit cu sila, cu îndoită silă trebuie apărat.

Ştii tu oare, fiule, de ce oamenii se luptă pentru pământ şi nu se ruşinează de asemănarea lor cu cârtițele? Pentru că pământul le creşte prin inimă, iar ochii văd doar ceea ce creşte în inimă. Şi pentru că, fiul meu, păcatul prea mult ii slăbeşte în lupta pentru ceruri.

Nu plânge, fiule, în curând Domnul va veni şi va îndrepta toate.

Sfântul Nicolae Velimirovici

Cămaşa unui om fericit...

   

    Se spune că, odată, un împărat s-a îmbolnăvit grav. A fost consultat de o mulţime de medici, dar nici unul nu a reuşit să-i dea vreo şansă de vindecare. Văzând că medicii nu-i găsesc leacul, în cele din urmă a apelat la un vraci, iar acesta i-a spus că, dacă va reuşi să îmbrace cămaşa unui om cu adevărat fericit, se va face sănătos. Şi cum oamenii în asemenea situaţii uită de Dumnezeu, uită că e păcat să apelăm la vraci, la bioenergie sau alte mijloace oculte şi fac orice, numai să-şi rezolve necazul, n-a mai stat pe gânduri şi a început să pună în practică sfatul vraciului. Imediat câţiva slujitori au fost trimişi în toată lumea să caute un om fericit, să-i ceară cămaşa şi să i-o aducă împăratului. Aceşti slujitori au bătut la poarta unui alt împărat şi i-au spus: 
   - Măria ta, nu eşti tu cel mai fericit om? Eşti doar un împărat puternic. Am vrea să ne dai cămaşa ta să o ducem împăratului nostru. 
   - Eu fericit? Nu am fost niciodată. Mereu sunt îngrijorat că voi fi atacat, că voi avea războaie. Sunt neliniştit şi nu am niciodată somnul tihnit. Să ştiţi că nu sunt deloc mulţumit şi fericit.
      Auzind aşa, slujitorii au plecat trişti mai departe şi au bătut la poarta unui om foarte bogat, a unui bancher, şi i-au zis: 
    - Domnule, noi credem că având de toate şi fiind foarte bogat, dumneata eşti tare fericit. Nu-i aşa? Am vrea să ne dai cămaşa ta să o ducem stăpânului nostru.
     - Vă înşelaţi amarnic dacă voi credeţi că eu sunt fericit. Cum aş putea fi fericit de vreme ce mereu mă tem că voi pierde banii, sau cineva mi i-ar putea fura. Mereu mă neliniştesc gândindu-mă cum să-i investesc cât mai bine, cum să-i fac să sporească mai repede. Mă gândesc apoi cui să-i las ca moştenire pentru a nu se risipi.... Şi mai am multe alte temeri. Vă spun că nu sunt şi nu am fost niciodată fericit.
      Slujitorii merg mai departe şi bat la poarta unui om învăţat. 
     - Domnule, dumneata, care ai o faimă de om învăţat, cu siguranţă, trebuie să fii şi tare fericit. Cunoşti atâtea lucruri, ai dezlegat atâtea mistere! Nu se poate să nu fii fericit. Am vrea să ne dai cămaşa ta să o ducem stăpânului nostru. 
     - N-am găsit încă fericirea. Aşa credeţi voi că eu sunt fericit? Vă înşelaţi. Cum descopăr un adevăr, o noutate, mintea mea devine iar neliniştită. Ea vrea altceva, vrea mai mult. Nu am fost niciodată fericit. Credeţi-mă!
      Acei slujitori începeau să fie descurajaţi. Nu mai ştiau la ce poartă să bată. Dar le era ruşine să se întoarcă acasă fără această cămaşă, fără să împlinească această misiune. De aceea, abătuţi şi obosiţi s-au retras într-o pădure. S-au aciuat lângă o colibă, la rădăcina unui copac bătrân. Cum stăteau ei lângă copac, gata să adoarmă de obosiţi ce erau, aud din colibă, pe cineva rostind următoarele cuvinte: "Doamne, ce fericit sunt că şi azi am avut cele de trebuinţă vieţii mele! Doamne, ce fericit sunt că şi azi am întâlnit oameni binevoitori care m-au ajutat! Doamne, ce fericit sunt....." Când au auzit, acei slujitori au năvălit în colibă să vadă cine rostise aşa cuvinte. Intră înăuntru şi găsesc un om în genunchi, cu mâinile ridicate către cer, care se ruga. Îl întreabă imediat:
      - Omule, e adevărat că eşti fericit, aşa cum spui?
      - Da, sunt foarte fericit fiindcă azi Dumnezeu m-a ajutat şi l-am simţit alături. Iar acum mă culc liniştit. Sunt foarte fericit că a venit primăvara, că au înflorit pomii, a răsărit iarba, au început găinuşele să se ouă. Ce vreţi mai multă bucurie ca asta?!
      - Am vrea să te rugăm ceva: noi îţi plătim cât vrei dumneata, dar dă-ne cămaşa dumitale. Dacă împăratul nostru o va îmbrăca, se va face sănătos. La care omul din colibă le răspunde: 
     - Dar eu sunt aşa de sărac încât nici nu am cămaşă... 

 ~~~~~~~
 Fericirea cea adevărată este cea sufletească, lăuntrică. Oamenii caută o fericire pământească, ce pleacă din afară. Se trudesc oamenii să facă mai întâi bogăţii, să se umple de bani, de plăceri şi de mărire lumească. Fericirea după care umblă cei mai mulţi constă în dorinţa de a avea spor la averi, belşug şi sănătate. Sunt bune şi acestea şi au şi ele rostul lor, dar nu valorează nimic, n-au nici un preţ, dacă nu sunt puse toate în slujba mântuirii sufleteşti. Lumea doreşte o fericire pământească, care n-are nimic cu mântuirea sufletului, ci dimpotrivă, e foarte primejdioasă. Câţi săraci nu s-au îmbogăţit şi au uitat cu totul de suflet! Când umblau cu pantalonii cârpiţi, cu opinci în picioare şi trăiau în modestie şi sărăcie, mergeau la biserică şi se rugau; erau blânzi, liniştiţi, ruşinoşi şi temători de Dumnezeu. Aşa îşi creşteau şi copiii, dar de îndată ce au dat de bani s-au pus pe chefuri şi petreceri, împodobindu-şi casele cu fel de fel de lucruri şi mobile costisitoare. Toate acestea i-au făcut să uite pe Bunul Dumnezeu şi s-au îndepărtat astfel de Biserică uitând că mai sunt creştini.

                                                                                   (Păr. Visarion iugulescu)

Cine e nefericit?

Nu e nefericit cel sarman, ci cel cu sufletul sarac...
Nu e nefericit cel flamand si insetat, ci cel sufletul caruia e insetat de Dumnezeu, e flamand de hrana cea duhovniceasca, iar el nu-si da seama...
Nu e nefericit cel bogat, ci cel ce isi strange averi aici pe pamant, iar nu in ceruri...
Nu e nefericit cel neatragator la exterior, ci cel ce isi desfigureaza inima infigand in ea cuiele patimilor...
Nu e nefericit cel orb, ci cel ce vede frumusetile acestei lumi, dar nu se poate bucura de ele...
Nu e nefericit cel fara auz, ci cel ce nu aude cuvantul Adevarului...
Nu e nefericit cel mut, ci cel ce nu poate vorbi cuvantul cel curat si plin de iubire...
Nu e nefericit cel fara picioare, ci cel ce nu stie drumul catre biserica...
Nu e nefericit cel inima caruia se poate opri in orice clipa, 
ci cel care nu poate iubi, care nu poate simti iubirea Lui Dumnezeu si a celor din jur...
Nu e nefericit cel sanatos, ci cel ce isi foloseste sanatatea pentru a face lucruri de rusine...
Nu e nefericit cel neinvatat, ci cel ce nu are macar un graunte de credinta...
Nu e nefericit cel batjocorit si umilit, ci cel ce batjocoreste din mandrie si rautate...

Nu e nefericit cel singur si feciorelnic, ci cel desfranat.

Fereste-te de placerea care se plateste cu durere...
Nu e nefericit cel ce nu-si imagineaza viata fara Biserica, ci cel dependent de alcool, de droguri, de toate placerile lumesti pacatoase.
Nu e nefericit cel ce plange, ci cel ce si-a pierdut orice speranta...
Nu e nefericit cel ce a trait putine zile, ci cel ce a trait mult si fara rost...

E nefericit cel ce traieste fara Dumnezeu...

Cei rai, cei ce traiesc in pacate nu pot fi fericiti. Ei pot avea satisfactii, placeri, dar fericire nu. Doar Dumnezeu iti poate da Pacea si Fericirea pe care o rivneste sufletul tau! Cere-o cu credinta de la El si o vei primi...

POVESTEA ŞORICELULUI (autor necunoscut)

  Un şoricel privi din crăpătura sa din perete şi îi văzu pe ţăran şi pe nevasta acestuia deschizând un pachet.
-Ce mâncare să fi adus oare? se întrebă şoricelul… Cu groază îşi dădu repede seama că era o capcană.
Şoricelul se strecură cu mare grijă în curtea animalelor şi dădu alarma:
-E o capcană în casă, e o capcană în casă!
Găina cotcodăci şi se înfoie, ridică apoi capul şi îi spuse:
-Domnule Şoarece, vad bine că acest lucru te afectează, dar pentru mine el nu are nici o relevanţă. Nu pot permite ca acest lucru să mă afecteze.
Şoricelul se întoarse atunci înspre porc şi îi spuse:
-E o capcană în casă, e o capcană în casă!
Porcului îi fu milă de el, dar răspunse:
-Îmi pare foarte, foarte rău, Domnule Şoarece, dar tot ce pot să fac este să mă rog. Te asigur că te vei găsi în rugăciunile mele.  
Şoricelul merse atunci la vacă şi îi spuse:
-E o capcană în casă, e o capcană în casă!
Vaca îi spuse:
-Vai! Domnule Şoarece, îmi pare foarte rău pentru tine, dar chiar nu este o urgenţă pentru mine.
Şi aşa se întoarse şoricelul în casă, cu capul plecat şi cât se poate de amărât, pentru a înfrunta de unul singur capcana pusă de ţăran.
În chiar noaptea aceea în casă se auzi un zgomot … Cum ar fi zgomotul produs de o capcana în care s-a prins un şoricel.
Nevasta ţăranului se repezi să vadă ce s-a prins. Pe întuneric, ea nu îşi dădu seama că în capcană îşi prinsese coada un şarpe veninos.
Şarpele o muşcă pe nevasta ţăranului. Ţăranul o duse cât putu de repede la spital, dar când o aduse acasă, ea mai avea încă febră. 
Oricine ştie că cel mai bun tratament împotriva febrei este supa proaspătă de pui, aşa că ţăranul luă un cuţit şi se duse în curtea păsărilor, ca să facă rost de principalul ingredient pentru supă.
Dar nevasta lui nu se însănătoşi, aşa că prietenele şi vecinele ei veniră să o îngrijească şi stăteau cu ea mai toată ziua.  Pentru a le da de mâncare, ţăranul fu nevoit să taie porcul.
Nevasta ţăranului nu se mai însănătoşi şi muri la scurt timp.
La înmormântare veni multă lume, iar ţăranul trebui să taie şi vaca pentru a-i hrăni pe toţi.
Şoricelul se uita din crăpătura lui din perete, cuprins de tristeţe.

Aşa că data viitoare când auzi că cineva se confruntă cu o problemă şi tu ai impresia că acest lucru nu te priveşte, adu-ţi aminte: Când unul dintre noi este ameninţat, cu toţii suntem expuşi unui risc. Suntem cu toţii implicaţi în această călătorie numită viaţă. Trebuie să avem grijă unii de alţii şi să facem un efort în plus pentru a ne încuraja unii pe alţii.Adu-ţi aminte! Fiecare dintre noi este un fir vital în tapiţeria altei persoane;  vieţile noastre se întreţes şi acest lucru nu este întâmplător.Unul dintre cele mai bune lucruri din lumea aceasta de care te poţi ţine strâns este un prieten.

Fără Tine... (Doamne)

Și iarăși urli, suflete al meu trudit
Strivit cumplit sub suferința firii.
De cele pământești iar lacom te-ai lipit
Gonind harul divin, ce-amară-i fierea!...

Nebună și amară trece viața
Când brațul Tău nu mă mângâie
Durerea-mi către Tine ca un rug se-nalță
Chemând Iubirea-Ți să mă reînvie...




Căci viața fără Tine - moarte este
Și rana fără Tine-i un infern,
Iubirea muribundă geme sub ferestre,
Iar timpul mut căzut-a într-un somn etern.

Dar...știu...Tu ești aici, aici în preajma-mi
Privirea Ta blajin- asupra mea se lasă
Și cu Iubirea Ta ca și c-un zid mă-mprejmui
Căci lacrima-mi de sânge greu te-apasă.

Dar sufletul mi-e orb și nu te vede
Mi-e inima căzută-n amorțire
Și Tu aștepți să-nvăț în Tine-a crede
Și Tu aștepți să simt a Ta Iubire...

Să strig cu glas de pasăre rănită
Sfărmând temnița care-ncet mă soarbe,
Cu mâna-Ți să-mi legi rana din aripă
Și să simt Raiu-atât, atât de-aproape...                 

Marilena Radu- De Pasti. Hristos a Inviat!

Nimic nu-i bun de cand ma gandesc la... Ghiţă.

Hainuţa stă în cui/ Afară Soare nu-i/ Nimic nu-i bun de când ma gandesc la... Ghiţă.
 Da oare problema-i in Ghiţă? Se prea poate că nu. Mai degraba e in felul în care gândesc despre Ghiţă. Toată suferinţa vine de la gândul meu.... Păzea. Cultivă gândul cel bun şi luminos în inima, îndreapta-ti mintea mai des spre cer, mulţumeste Domnului pentru tot ceea ce ai, atât pentru rele cât si pentru bune, bucură-te de fiece clipa trăită si viaţa ta va căpăta un sens profund şi vei fi fericit, cu adevărat fericit.

Câtă Iubire...

Câtă Iubire, -nțelepciune și Putere trebuie să ai,
Ca să-ți iubești și frate și pe cel, cuțitul ce-ți înfige-n coastă.
Și la nevoie să fii gata și cămașa lor ca să le-o dai,
Și cu sclipiri de bucurie-n ochi să strigi că Viața e frumoasă!

Câtă Iubire, -nțelepciune și Putere trebuie să ai,
Să nu-ți pierzi cumpătul, atunci când viața te lovește crunt din spate,
Și întorcând privirea dinspre rană, tu nicicum să nu te dai,
Să nu renunți, ci Cerul binecuvântând să lupți până la Moarte!

Câtă Iubire, -nțelepciune și Putere trebuie să ai,
Ca să așterni un zâmbet, când sufletul ți-e munte de durere,
Și c-un cuvânt să vindeci răni străine, când Ceru-i tot ce ai,
Cu o îmbrățișare caldă să-nnoiești speranța-n Înviere.

Câtă Iubire, -nțelepciune și Putere trebuie să ai,
Ca semnul Adevărului să-l porți triumfător pe frunte-n veci!
Când strâmbe măști se-nchin-avar Minciunii pentr-un vremelnic rai,
Și-n al lor sumbru cuget, te văd îngenuncheat sub piatra Morții reci....

Câtă Iubire, -nțelepciune și Putere trebuie să ai,
Ca să trăiești luptând, să ierți, și să iubești jertfelnic pân' la capăt.
Iar când din ochi îți va pieri lumina, să vezi Lumina-n colț de Rai...
Câtă Iubire, -nțelepciune și Putere trebuie să ai!...

Cutremur în mine...

       Canonul Sfântului Andrei Criteanul se citeşte în prima săptămână a Postului Mare. E de o putere şi frumuseţe neasemuită. Castelele de piatră pe care mi le construiesc deseori în suflet nu rezistă în faţa acestei muzici, se cutremură, şi se sfarmă bucăţică cu bucăţică, provocând uneori şi "inundaţii". Şi atunci realizez că în timp ce eu eram ocupată cu construcţia de castele, biserica din sufletul meu stătea tristă în ruine. Sunt suficiente doar câteva clipe ca să mi se mişte sufletul din loc, nu în dreapta, sau în stânga , ci în Sus, simţind veşnicia îngemănându-se cu clipa prezentă. E o senzaţie indescriptibilă în cuvinte. Puterea acestei opere divine o depaşeşte pe cea a unei inimi împietrite de tristeţe şi deznădejde. Lumina ei covârşeşte cel mai adânc întuneric ce-şi poate face sălaş în interiorul inimii omeneşti, transfigureaza, purifica... Asemeni unui soare te topeşte şi luminează din interior, descoperindu-ţi urîciunea păcatului din tine, şi umplându-te de o cerească bucurie. Şi atunci simţi cum căinţa se întrepătrunde cu fericirea.... E starea supremă pe care o poate trăi un om. Slavă Ţie Dumnezeule, Slavă Ţie!

Стас Михайлов - Он очень тебя любил (Sandrina cover)

Cu dragoste pentru unchiul meu....

Am aflat cat pretuieste viata...

Am aflat cat pretuieste viata...
Candva nu dadeam mult pe un lucru
Care mi s-a oferit fara sa il cer si imi va fi luat fara sa fiu intrebata.
Masuram viata in clipe de bucurie...
Si nu stiam ca fiece clipa iti poate oferi o sclipire de Rai,
Daca ii oferi un suras si o picatura de Iubire...
Caci fericirea e alegerea ta...
Cat pretuieste iubirea, ruga fierbinte si lacrima insangerata a mamei?
Cat pretuieste Dragostea Celui prin vointa caruia te-ai intrupat?
Cat valoreaza sangele Celui ce a murit pentru ca tu sa ai viata si fericire vesnica?
Cei de care s-a atins ghimpele mortii, cei ce au gustat din otrava infernului,
Apoi au simtit de parca Cineva le picura Viata, Liniste si Bucurie in vene si in suflet, Stiu!
Cei ce "au murit in lacrima de aseara, ca sa invie in zambetul de azi", Stiu!
Multi au aflat pretul vietii abia cand au ajuns in Imparatia mortii vesnice,
De unde nu exista cale de intoarcere. 
Prea tarziu...
Suntem chemati Acum spre a iubi, 
Si a fi fericiti...
Dumnezeu nu vrea de la noi decat Iubire...
Macar o farama din Iubirea 
Pe care ne-o poarta...
Nu vrea decat ca noi sa nu-i spargem
Cu nepasare darul, ci sa-l pretuim, 
Impodobindu-l cu florile Sperantei, Credintei Si Dragostei...
Pentru ca la final cu inima plina de Bucurie, 
Sa ne poata spune: "Dar din Dar se face Rai.."

Lupta cea Bună

Urăște doar păcatul, răzbună-te iertând
Și fură doar din mierea-nțeleptului Cuvânt.

Cu fiara din năuntru-ți să lupți neîncetat
Și-n Ziua Biruinței vei fi încununat.

Înalță-ți umil gândul spre Cer, tu - boț de humă
Și cere-n dar puterea să lupți Lupta cea Bună.

Agonisește-n suflet Iubirea Lui Hristos 
Și-n jurul tău vor crește doar flori cu bun miros.

Și niciun rău din lume- năpastă, foc, blestem,
Nicicând te va atinge, mergi neabătut și demn.

Din faptele Iubirii fă-ți scară către Cer,
Și vei trăi de-a pururi-n Iubire și Adevăr!

Mesaj pentru toti baietii...

Baietilor, nu promiteti marea cu sarea si cu tot cu luna oglindita in ea. Nici cu gand sincer sa n-o faceti. Toate marile, oceanele, luna si soarele ale Lui Dumnezeu sunt. La El sunt toate bunatatile si darurile, dintre care cel mai mare Dar este Dragostea. Ca sa puteti oferi dragoste, cereti-o de la Domnul. Spuneti asa: Doamne, ajuta-ma sa iubesc cu adevarat fiinta de alaturi. Dar mai intai cercetati daca va potriviti sufleteste cu persoana respectiva. Din pacate asa se intampla, ca de cele mai multe ori nu reusiti sa oferiti mai mult decat un pumn de sare... 

Nu confundati pasiunea , sau deprinderea, cu Dragostea. Prin pasiune vorbeste trupul, iar prin Iubire- sufletul. Pasiunea e patima ce aduce tulburare si razboi. Dragostea e curatenie ce aduce pace si bucurie. Dragostea cea mai adanca vine dupa mai multi ani (pana la 10 ani) de impreuna vietuire in cadrul casniciei. 

Fara Dragoste de Dumnezeu, nu poate exista iubire pura si de durata intre doi oameni. Pentru ca Dumnezeu este sursa Dragostei.

Fărâme de suflet...

Interviu cu...mine:)

Există oameni „mari”, oameni importanţi, personalităţi a căror biografie rămîne încrustată în paginile istoriei omenirii, există însă oameni, în viaţa cărora- fiecare zi e o luptă de autodepăşire. Sorina Alexandrina, este o persoană deosebită,  istoria căreia se imprimă pe sufletele celor ce o cunosc şi o iubesc...

   Deşi din copilărie, suferă de poliartrită-(o boală gravă, care constă în distrucţia treptată a tuturor articulaţiilor şi care practic nu îi permite să se deplaseze mai departe de curtea blocului în care locuieşte,precum şi de o deficienţă vizuală,   Sandrina, cum îi spun cei dragi, a reuşit să realizeze lucruri  cu adevărat importante, în viaţa ei.  Studiile liceale urmîndu-le aproape în totalitate la domiciliu, Alexandrina a reuşit să absolvească liceul cu o medie mare, după care a devenit studentă la facultatea Ştiinţe Economice, din cadrul Universităţii de Stat din Moldova.

   În prezent, Sandrina este studentă în anul III, iar foarte curînd va obţine diploma de licenţă în contabilitate, după care îşi doreşte să se angajeze în cîmpul muncii. .

 „Ceea ce nu te doboară, te face mai puternic”- spune Alexandrina şi tot ea mărturiseşte: „În suferinţă cunoscut-am cele mai mari bucurii”… Care sunt acele bucurii şi ce lecţii a învăţat Alexandrina din şcoala vieţii, ne destăinuie chiar ea:

-Cum îţi reuşeşte să fii o persoană atît de senină, binevoitoare şi împăcată cu tine însăţi?

-Mă simt în primul rând împăcată fiindcă mi-am înţeles rostul în această viaţă, am înţeles, cine sunt, de unde vin, şi spre ce mă îndrept...

-La ce obişnuieşti să te gîndeşti în cele mai dificile momente?

-Mă  gîndesc la  faptul că Dumnezeu da totul cu un scop, şi întotdeauna spre folosul omului, oricît de greu nu ar fi. Că există oameni care suferă mult mai mult, însă nu se plâng, ci chiar stiu să se bucure cu adevărat de viaţă. Că de multe ori suferinţa este urmată de bucurie, dacă o treci cu răbdare. Că povara greutăţilor este vremelnică… .  Simţirea permanentă a prezenţei şi ajutorului Lui Dumnezeu şi a susţinerii celor apropiaţi îmi insuflă încredere, speranţă, bucurie, dorinţă de viaţă.

 -Cine  ţi-a insuflat Credinţa în Dumnezeu?

M-am născut într-un neam de oameni credincioşi. Părinţii bunicilor erau oameni cu frică de Dumnezeu care şi-au educat copiii în spirit creştin. Astăzi bunica îmi spune cu sufletul împăcat că cel mai mult se bucură de faptul că i-a adus pe copiii ei la credinţa in Dumnezeu. Cred că un mare aport în apropierea mea de credinţă l-a avut unchiul meu- actor de profesie, pe care Dumnezeu l-a călăuzit în chip minunat pe cărările Sale...De multe ori il puteam auzi vorbind cu entuaziasm şi bucurie sufletească despre Dumnezeu, credinţă, Biserică.  . Copil fiind nu reuşeam să percep în totalitate  profunzimea  şi puterea spuselor lui. Dar în interiorul meu parcă simţeam că nu doar povestea cele ce auzea sau citea prin cărţile duhovniceşti, ci trăia cu adevărat simplu şi senin credinţa  O recunoştinţă adîncă îi voi purta toată viaţa celei mai apropiate prietene, care este pentru mine un adevărat dar de sus. Alături de ea am trăit puterea credinţei şi cele mai mari bucurii. Vedeam în ea un om cu dragoste sinceră de Dumnezeu, ,  care ştie    să se dăruiască şi să dăruiască în fiece zi dragoste, căldură şi zâmbet, crezînd mereu că oferă prea puţin şi primeşte la rindul ei prea mult…. 

-Care  sunt ocupaţiile tale preferate, pasiunile tale?

Am o pasiune aparte pentru lectura, indeosebi pentru cărţile duhovniceşti, care îmi aduc linişte interioară şi mă întăresc sufleteşte...

-În  pofida problemelor de sănătate, reuşeşti să fii puternică, optimistă, să le insufli şi celor din jur forţă şi speranţă şi îndrăznesc să afirm că eşti mult mai fericită decît alţi oameni, care deşi au poate mai puţine probleme, nu ştiu să se bucure cu adevărat de viaţă, de ce crezi că au nevoie oamenii, pentru a fi cu adevărat fericiţi?

Oamenii au nevoie de iubire pură, adevărată. Fericirea se naşte şi creşte numai din iubire. Neiubirea, egoismul, răutatea, necredinţa oamenilor sunt cauza atîtor  suferinţe din lume. Oamenii nu ştiu să se bucure cu adevărat de viaţă, fiindca trăiesc o viaţă de suprafaţă Fericirea adevărată vine din   interiorul omului, nu din exterior. Ceea ce adună omul în sufletul său îi determină percepţia asupra lumii exterioare, asupra vieţii în general.... Dacă se umple de răutate şi ură, ură şi răutate vede în jur, şi viaţa pentru el îşi pierde treptat sensul....Dacă îşi umple sufletul cu iubire şi gînduri luminoase, vede în jur iubire şi bunătate, vede urmele Lui Dumnezeu peste tot in jur, într-o floare, într-un fir de iarbă, în susurul unui izvor, şi mai adânc în sufletele oamenilor, şi simte cu adevarat sensul plenar al vieţii.

-Care  crezi că este adevăratul sens al vieţii?

Este descoperirea iubirii,  adică a Lui Dumnezeu, care este sursa iubirii adevărate….

 -Cum  explici tu bucuria pe care ai descoperit-o în suferinţă şi care este în general viziunea ta asupra suferinţei umane, ori pentru mulţi dintre pămînteni, bucuria ascunsă în suferinţă ar fi ceva de neînţeles... ??

Cu ani în urmă îmi părea şi mie ceva fabulos...Singură în faţa durerii, aflată la capătul puterilor, nu-mi vedeam fericirea decât asociată cu lipsa durerii fizice

  Treptat insa aceasta stare a trecut în deznadejde... Si tot Dumnezeu m-a scos din ea. Fără ca eu să-mi dau prea bine seama de asta. Erau perioade când simţeam în mine un flux de viaţă şi încredere care  mă propulsa prin toate încercările zilnice, făcându-mă să privesc durerea cu răceală şi indiferenţă, sau chiar cu seninătate şi împăcare... Din mândrie îmi atribuiam mie aceste reuşite. Într-un final am conştientizat adânc că omul e o fiinţă limitată, neputincioasă în faţa durerii, şi îşi poate depăşi condiţia doar unindu-se cu Dumnezeu- puterea infinită şi Dragostea necuprinsă... El e puterea ce te ajuta sa treci prin valurile învolburate ale vieţii, şi să ajungi nevătămat la liman. Dumnezeu este cu noi, întotdeauna, chiar şi atunci când nu simţim acest lucru, iar în cele mai grele momente, când credem că ne-a părăsit, ne poartă de fapt, în braţe. Am înteles că e o minune sa fii copil al Lui Dumnezeu şi să-l ai pe El drept Tată. Am înţeles ca Dumnezeu nu oferă nimic pur si simplu. Faptul că nu primeam ceea ce-mi doream era pentru că El vroia să-mi dea mai mult, însă cu un preţ. El aştepta să înaintez sufleteşte, să fac măcar un cît de mic efort pentru a lupta cu patimile din mine, şi apoi să-mi dea darul...  Şi atunci cînd mă aşteptam mai puţin Dumnezeu şi-a revărsat binecuvîntările asupra mea..

Mi-au trebuit ani întregi până să înţeleg că fericirea nu ţine de libertatea şi sanătatea fizică, nu ţine de nimic material. Fericirea e atunci când omul este cu Dumnezeu. Şi de cele mai multe ori omul are nevoie de suferinţă pentru a ajunge El.

Suferind, învăţăm să fim receptivi faţă de durerea altora. Doar unul Dumnezeu ştie cât de mulţi oameni au dobândit credinţa cea vie şi dreaptă, suferind boli cumplite, sau pierzând pe cineva dintre cei dragi, câţi au învăţat să fie receptivi la suferinţa aproapelui, experimentând pe propria piele nevoi , lipsuri, necazuri..Faptele mari se nasc din suferinţă precum florile cele mai frumoase din spini.  

-Care  este visul tău?

Acum am un singur vis, un singur ideal.. Sa las ceva bun in urma mea...

-Ce deviză ai?

Trăiesc, atâta timp cât cred şi iubesc.

Interviu realizat de Livia Pinzari.

Balaurii din noi...

  Vedem cu lunetă măritoare paiul din ochiul altuia, şi nu observăm cum bârna înfiptă în ochiul propriului suflet, ne distruge cu repeziciune vederea.

 Aruncăm cu pietre şi noroi în aproapele, nedându-ne seama că astfel ne murdărim şi mutilăm propriul eu.

  Strigăm şi batem cu pumnul în masă dorind liniştea.

Vedem în unii oameni doar nişte impedimente în calea libertăţii şi fericirii noastre. Îi acuzăm pe ei, sau chiar pe Dumnezeu, de toată nefericirea şi necazurile în care ne zbatem..

  Ne înecăm în lacrimi, ură şi durere jinduind fericirea cu egoism feroce, fiind încrezuţi că o merităm mai mult ca oricine, până cădem vlăguiţi la pământ întrebându-ne de ea în general  există.

   Distrugem vietăţi şi suflete, călcăm în picioare flori, insecte, dar şi speranţe, zâmbete şi vise, doar pentru a ne satisface pornirile, vrerile, interesele..

Ghidaţi de simţirea şi raţiunea noastră omenească, ne croim vieţile şi pe cele ale altora după propria voie, ni le construim pe ruinile altor vieţi, nelăsîndu-L pe Dumnezeu să-şi spună voia şi Cuvântul Său.

   Flămânzi de dragoste, pace, bine, fericire, ne hrănim necontenit cu ceea ce găsim mai aproape de sufletele noastre, cu spini şi jăratec,  răutăţi şi plăceri amăgitoare. Pentru un timp ne potolim foamea. Ne e bine...  Ne e bine până începem a desluşi gustul cumplit de amar şi arzător a ceea ce devorasem cu atâta patimă. Sufocate de mizeria şi gunoaiele sub care zac îngropate, sufletele noastre suspină tot mai chinuite de foame. Privim iar cu ochi flămânzi în jur,însă... vedem aceiaşi mărăcini cu care ne-am hrănit atâta timp,mărăcini nenorociţi, dar atât de ispititori. Într-un avânt nebun, printre mustrări de conştiinţă, lacrimi, şi durere îi înhăţăm iar...Mâncăm şi plângem, mâncăm.. fără a înţelege menirea noastra e de a învăţa a-i preschimba în trandafiri.

   Se spune că După ce Dumnezeu la creat pe om, i-a mai rămas o bucăţica de lut. Atunci Dumnezeu l-a întrebat: „Spune-mi ce să-ţi modelez din această mică bucată de lut?”Omul a răspuns:” Fă-mi fericirea. „Dumnezeu S-a gândit,  a luat acea bucăţica de lut, i-a pus-o în mână, şi i-a spus :  „Făureşte-ţi fericirea singur.”

   Trăim o viaţă searbădă, lipsită de culoare,de conţinut şi Adevăr. Patima înghite bucuria şi frumosul, ne sufoca valorile, adevărurile, principiile morale... Deşi ne greu să conştientizăm, anume noi ne suntem  duşmanii fericirii noastre. Inghiţind jaratecul ispitelor, aidoma balaurilor, scuipăm unul asupra altuia cu foc, pirjolindu-ne trupurile şi sufletele la nesfârşit. Ne făurim singuri, un colţ de iad în suflet, şi altul pe pământ...şi din când în când,  pe buzele arse de pătimaşul foc,  scoatem un suspin greoi, rostind numele Domnului... . Dar, nu îi cerem fierbinte şi smerit ajutorul. Unde era Dumnezeu ori de câte ori durerea ameninţa să ne sfarme, şi să ne lase pradă unei morţi lente şi chinuitoare, unde era când trăiam iadul pe pământ...? Ne-am pierdut încrederea în Dumnezeu. Mai multă încredere avem în noi. Tot mai credem că vom putea fi vreodată fericiţi şi fără ajutorul Lui... .. Dar, alungându-L definitiv pe Dumnezeu din viaţa noastră si  făcându-ne sălaş diavolului, ajungem într-un final a cadea pradă negrei disperări, spre ultima bucurie a necuratului.

    Dumnezeu, însă nu şi-a pierdut încrederea în noi. Cu ochii înlăcrimaţi de durere, ţinându-ne în braţe şi mângâindu-ne cu dreapta Sa, primeşte răbdător ocările şi palmele ce i le dăm cu atâta înverşunare. Domnul ştie că dacă am avea credinţă şi iubire măcar cât un vârf de ac am fi în putinţă să biruim ispitele, şi întăriţi de harul Său, am preface mărăcinii în florile dragostei şi fericirii... Căci, fără un strop din harul Lui Dumnezeu,  tot de ce ne vom atinge, se va preschimba negreşit în unealtă a morţii.

   Domnul aşteaptă, să învăţăm a ne lipi din bucăţica de lut fericirea, după modelul inimii Fiului Sau şi Mântuitorul lumii- Dătătorul de viaţă, biruitorul durerii şi morţii, singurul izvor al fericirii, şi să ştim a o preţui, şi a ne bucura de ea o veşnicie...
   Domnul ne doreşte o fericire, cu sclipire şi trăinicie de veci...

Stare....

E vis? Minune? Dar? Dorire împlinită?
E sentiment divin străpuns de-o grea ispită?
Cunună preafrumoasă din flori de paradis
Atinsă de văpaia infernului nestins?


De unde-ţi ai izvorul, că mângâierea-ţi fină
A spulberat dureri, a înnecat suspine,
Sau prin forţa-ţi serafică, prin harul tău firesc
Făcutu-m-ai fierbinte durerea s-o-ndrăgesc?

Viaţa mea...

E viaţa mea născută din foc şi oarbă patimă

Şi rostu-i fu pecetluit cu o cerească lacrimă:
Cu lacrimi şi cu apa vie, cea dumnezeiască

Să sting văpaia ce ameninţă ca să ne nimicească.
În inimi focul dragostei curaţitor s-aprind
Prin cruce, patima şi chin păcatul să-l înfrâng.


Umblat-ai suflete, pribeag prin lumi închipuite,
Hrănindu-te cu doruri vechi şi cu poame oprite.
Prin vise, jocuri nebuneşti, ţi-era voia pierdută
Şi n-auzeai nicicând chemarea de a ieşi la luptă.
Durerea când te-mbrăţişa, topind clipa-n infinit
Urât-ai tu salbatec viaţa,şi ca un om iar o ai iubit.


Ai rătăcit la braţ cu moartea frânturi de veac la rând,
Simţeai crescând pustiu-n tine şi viaţa descrescând,
Când din stransoarea-i sadica, o mână nevăzuta
A smuls-o şi cu dragoste din nou ţi-a daruit-o,
Apoi pictat-a-n tine-un cer, şi roade pe un ram
Şi-a scris: " Tovarăş ţi-este Domnul, iar diavolul duşman."


...Dar am cazut... picat-a cerul cu zgomot greu şi gol,
Căci iaraşi dulce mi-a părut al patimei ecou...
Acum Te caut spăimântat, O, Doamne, glasu-Ţi bland
Prin larma asurzitoare-a lumii, abia îl mai aud.
Nici chipul Tău blajin  nu-l văd, privind la fiii Tăi,
Căci l-au scuipat şi şi-au cioplit chip al diavolului.
O lacrimă din ochi îmi pică, şi cerul curge ploaie...
Prin mine curge abtir purtând construcţii moi de paie.
Pier innecate doruri, regrete, spaime, ce mister..
Şi doar un singur dor rămâne, semeţ- dorul de cer...

Dragostea... (my video)

ADEVĂRATA LIBERTATE... (my video)

VIAȚA ÎN CULORI TACTILE Vezi cine este moldoveanca absolventă de Jurnalism, care vede viaţa cu mâinile!

Livia Pânzari (21 de ani) este o absolventă de Jurnalism. Priveşte lumea cu seninătate şi optimism, deşi şi-o imaginează doar din amintiri şterse. La fel ca ea, din dorinţa de a fi în rând cu lumea, alţi 7-8 nevăzători termină anual facultăţile din Capitală, numărul fiind în creştere.

Închideţi ochii pentru zece secunde... Aşa arată fiecare zi din viaţa Liviei Pânzari, o tânără din Chişinău care nu mai vede de la vârsta de cinci ani, când a fost diagnosticată cu o maladie gravă ce a lăsat-o oarbă.

Nu ştie cum arată membrii familiei, hainele pe care le poartă, apartamentul în care locuieşte sau colegii cu care a învăţat la facultate. Dar nu-şi plânge soarta şi spune că ochii ei sunt mâinile, prietena care o însoţeşte tot timpul sau părinţii.

„Nu mă simt diferită. Când vreau să aflu cum arată un obiect, mă adresez: «Dă-mi să mă uit, să văd», pentru că le pot vizualiza cu ajutorul mâinilor", spune Livia, menţionând că îşi imaginează fiecare obiect la fel de bine precum un văzător.

GREUTĂŢILE O FAC MAI PUTERNICĂ

„Nimic nu este întâmplător, poate aşa este mai bine. Greutăţile modelează caracterul omului. Aş fi fost altfel dacă vedeam tot ce văd ceilalţi şi, poate, nu eram alături de persoanele cu probleme similare", mai explică fata, care anul acesta a absolvit facultatea de Ştiinţe ale Comunicării din Chişinău şi este masterandă la Jurnalism European.

La facultate, colegii îi spuneau tot timpul că este foarte curajoasă. „Nici nu mi-am pus vreo dată problema de a merge sau nu la universitate. Cred că e ceva normal să continui studiile, însă colegii mă priveau ca pe un fenomen", povesteşte fata.

Livia s-a îndrăgostit de profesia de jurnalist încă din copilărie, iar acum este în căutarea unui job în speranţa că va scrie despre viaţa celorlalţi nevăzători din Moldova. „În clasa a zecea, împreună cu câţiva colegi, am fost invitată la o emisiune.

Încă de atunci hotărâsem că voi deveni jurnalistă şi vroiam să lucrez la radio sau la un ziar", mărturiseşte emoţionată tânăra. Are un program special la calculator care îi citeşte cu voce toate textele, o ajută să navigheze pe internet, iar poziţionarea literelor pe tastatură a memorizat-o.

ALB ŞI BLEU, CULORI PREFERATE

Chiar dacă a văzut doar până la vârsta de cinci ani, fata îşi mai aminteşte anumite nuanţe, iar cel mai mult îi plac culorile bleu şi alb. „Ador hainele de culoarea albă. Tot timpul merg la cumpărături cu prietena mea sau cu mama şi le cer părerea", se destăinuie fata, care tot timpul este însoţită de prietena ei Marina Adam, în vârstă de 23 de ani, care la fel are probleme de vedere.

SCHIMB DE EXPERIENŢĂ

În Moldova sunt 9.500 de nevăzători. „Încercăm să le oferim condiţii de studiu cât mai multor persoane. Îi ajutăm să participe şi la un program de schimb prin intermediul căruia unii pleacă în Germania ", spune Larisa Celan, vicepreşedintele Societăţii Orbilor.

Sursa: http://www.adevarul.ro/moldova/social/VIATA-CULORI-TACTILE-Vezi-Jurnalism_0_550144995.html%20

Dor de fericire...

   O durere străpungătoare dar eliberatoare, rupea bucăţele din ea, făcând cale izvoarelor adormite de timp si neputinţă. Îi lăsă sufletul în mijlocul drumului ca pe un cerşetor rufos şi-nsingurat, ce căta cu jind în sus, implorând mană cerească. Lacrimile-i venite din adâncuri întunecate şi neştiute năvăleau în ochi-i căutatori, lăsându-se pentru prima dată scrutate de lumina zilei şi...într-o clipită pierzându-şi puritatea şi strălucirea piereau înghiţite de ţărână; acolo îşi găseau mormântul... Omul pe pământ e aidoma unei lacrimi...

    Simţea cum o cuprindea un dor nestăvilit de Dumnezeu, de patria cerească; ar fi vrut măcar pentru o secundă, să se descătuşeze de toată suferinţa, de toate rătăcirile, deşertăciunile şi urîciunile acestei lumi şi să se afunde în mijlocul unei clipe de veşnică iubire, rupte din rai, unde să fie doar ea şi Dumnezeu, doar ea şi Fericirea...În tresăltări de fiinţă începu să-şi îndrepte paşii înspre soarele ce bătea puternic în faţa-i...

- Domnul locuieşte într-o lumină mult mai puternică ca aceasta, o lumină imaterială, nepătrunsă, e dincolo de lumina solară...

   Astrul o orbea cu strălucirea-i parcă luminând căile izvoarelor de lacrimi, şi acestea îşi intensificară cursul...

-Vin, Doamne, vin...las aici totul- lipsuri, durere, neputinţă, cuvinte şi fapte- negre şi surpătoare de suflet şi pe cele luminoase şi ziditoare de suflet, dacă sunt, las până şi acest pământ încă neuitat de Tine, unde am surâs pentru prima data soarelui, şi admirat cu inocenţă copilărească toate minunăţiile creaţiei Tale, unde am respirat pentru întâia oară cu nesaţ, văzduhul dătător de viaţă, înmiresmat de adierea depărtată a raiului, unde în fiii Tăi iubitori, părinţi, apoi, prieteni Ţi-am văzut atât de limpede chipul, şi atunci m-am simţit cu adevărat fiica Ta, unde dragostea şi căldura Ta părintească mi-au alinat şi îndulcit durerea, unde m-ai purtat cu grijă în braţe atunci când picioarele-mi erau încătuşate de lanţurile suferinţei, unde în durere am cunoscut voia Ta, lucrările şi minunile Tale, comorile duhovniceşti ce-Ţi poartă chipul...ca să trăiesc o fericire înzecit de mare că te-am găsit... Le las pe toate ca să vin la Tine...

-Nimeni nu poate ajunge la Mine, dacă nu trece mai întâi prin nevoinţele Crucii... Pleacă de-ţi împlineşte destinul  - se auzi glasul tunător si în acelaşi timp blând al Domnului...

     Pentru câteva clipe uitase că în Împărăţia Lui Dumnezeu se poate ajunge doar prin moarte, printr-o moarte luminată de biruinţa virtuţii...Iar ea trăia, trăia încă... Lacrimile fierbinţi îi brăzdau faţa, sângele-i curgea vertiginos prin vene, simţea ecoul fiecarui cuvânt, pulsându-i cu putere în inimă...Prinsă în impulsurile vieţii, fiinţa-i se deşteptă la realitate; privirea-i căzu pe cocoloaşele de noroi- amestec de lacrimi şi pământ...Simţi atunci încărcătura unei tine urîcioase aidoma aceleia, prinse de sufletu-i -un amestec de lacrimi şi de noroi al păcatului...

-De-ar veni acum moartea  m-ar găsi oare vrednică de a mă arăta în faţa Lui Dumnezeu -se întrebă cu frică şi suspin...Eu care sunt plină de noroiul patimilor, ca pământul scăldat în furia unei ploi nimicitoare...Dă-mi , Doamne, putere să-mi duc cu vrednicie crucea până la capăt, zile în care să-mi spăl cu mulţime de lacrimi păcatele, în care să mă ajuţi să ridic din ruine biserica din sufletul meu, să o sfinţeşti cu harul Tău, ca în ea să crească sincere si neprihănite, iubirea şi dorul de Tine.. şi să-mi fie cu atât mai mare bucuria când, în mila Ta nădăjduind, mă voi îndulci la văzul prealuminosului Tău chip, o veşnicie...

Înţelese că o moarte ce aprinde zorile eterne trebuia meritată...

Nu judecaţi şi nu veţi fi judecaţi...

"Noi, dintru inceputul plamadirii acestui neam, asa ne stim, romani si crestini ortodocsi. Asa ne-am nascut si avem datoria sa pastram curat si deplin ce am mostenit de la strabuni, ca de la Dumnezeu. Dar noi, obste ortodoxa romana, sa nu uitam niciodata evlavia, ravna si jertfa domnitorilor, stramosilor si parintilor nostri, cu care ei au aparat de-a lungul a aproape doua mii de ani, patria si aceasta credinta care le-au fost date drept sfanta mostenire de la Domnul nostru Iisus Hristos, prin Duhul Sfant, in Biserica Sa dreptmaritoare.

Nu vrem sa stricam linistea nimanui in cele ale constiintei, dar nici nu vrem a ne departa si a parasi mostenirea strabuna in care noi simtim ca sta unitatea adanca a neamului nostru. Pentru noi, patria si ortodoxia sunt " gradina Raiului " data noua de Dumnezeu sa " lucram in ea si sa o pazim " ( Facere 2, 15 ) cu sfintenie..." (Par. Cleopa.)

Comentariul de faţă este un răspuns la acest articol

 E absurd sa etichetezi Biserica Ortodoxa cu emblema materialismului si ipocriziei, judecand dupa situatia financiara a unor slujitori ai Bisericii si in baza altor prejudecati. Daca si sunt unii preoti care pacatuiesc, astea nu sunt pacatele Bisericii, ci ale slujitorilor ei, care sunt oameni supusi pacatului. Iar fiece om va fi judecat de Dumnezeu pentru faptele sale.
Sa nu uitam ca multi cetateni basarabeni au rude peste hotare, care contribuie la imbunatatire situatiei finaciare a acestora… Bogatia in sine nu e un lucru rau, atata timp cat nu favorizeaza deprinderea unor vicii -lacomiei, mandriei, dar se foloseste (si) in scopuri nobile. In ziua de azi tehnologiile moderne nu mai sunt un lux. Da, te poti lipsi de comoditati si avantaje, dar nici nu e un pacat sa le folosesti ca pe o necesitate, dictata de vremurile prezente, insa,  fara a deveni iubitor de cele lumesti si desarte.…Vremurile s-au schimbat doar la suprafata, dar esenta vietii a ramas aceeasi...
  E lucru stiut ca la noi in tara Biserica este despartita de stat, si unica sursa de venit a preotilor sunt banii ce ii jertfesc enoriasii, de bunavoie in numele Lui Dumnezeu si a Bisericii. Banii dati pentru a beneficia de  diferite slujbe religioase, sunt o mica jertfa, bineplacuta Lui Dumnezeu. Niciun lucru maret, facut in numele credintei, si al Binelui, nu se poate implini decat prin jertfa.  Aceasta ne-a demonstrat-o Mantuitorul Insusi.
Si darul, sau pomana, sau facerea de bine, sau ctitoria unei biserici, nu este altceva decat o necesitate a sufletului curat, sau trebuie sa fie o necesitate. Crestinul o face pentru ca nu poate sa nu faca acest bine.O face pentru ca aceasta nu e altceva decat trairea in Dumnezeu, cu dragoste de aproapele si pentru casa Domnului. Nu noi facem bine, nu noi dam banii la biserica, dar bunatatea, sau Dumnezeu Insusi pe care am reusit sa-L dobandim. El este bunatatea din noi.
Si de fapt, oricat de multi bani nu am jertfi pentru Biserica, valoarea lor nu va putea atinge niciodata acea valoare duhovniceasca pe care ne-o ofera Biserica.

Redau mai jos un episod Biblic  (preluare din cartea “Fărâme de suflet” de Aurelian Silvestru):

“Intr-o zi Mântuitorul stătea cu ucenicii Săi în preajma unui templu, nu departe de cutia pentru daruri, în care enoriaşii făceau donaţii, fiecare după putinţa sa. Bogaţii aruncau cu îngâmfare monetele de aur, făcând-o pe grozavii, ca oamenii să-i vadă şi să-i considere miloşi.

Într-un târziu, de urnă s-a apropiat o văduvă săracă şi a lăsat în ea doar doi bănuţi. Mântuitorul a văzut-o şi a rostit:

– Vedeţi? Această văduvă a aruncat în cutia darurilor mai mult decât toţi bogaţii împreună.

– Cum aşa? s-a mirat unul din ucenicii Săi. Doar am văzut cu toţii că avea în palmă numai doi bănuţi.

Învăţătorul a surâs şi a răspuns:

– Adevărat vă spun, că toţi ceilalţi au dat din ceea ce aveau în plus, iar dânsa – din sărăcia sa. Ea a aruncat în cutie tot ce avea, toată averea sa...”

   Este adevarat ca in mai multe biserici (nu in toate) sunt fixate anumite taxe, si asta pentru orientare. Insa daca crestinul nu dispune de acea suma, poate da atat cat are. Oficierea slujbei nu ii este sau nu ar trebui sa-i fie refuzata… Daca si sunt unii preoti care impun taxe, nu inseamna ca trebuie sustinuti. Totodata sa nu uitam ca dupa 70 de ani de ateism a fost foarte greu de ales cele mai potrivite cadre intr-un timp scurt. Oameni cu vicii sau rataciri au existat dintotdeauna si in toate domeniile.

Cum sa ai incredere in Biserica? Renegand biserica, iti refuzi cerul pe vecie. Caci Biserica e unica institutie care face legatura intre cer si pamant, unicul mijloc prin care putem primi binecuvantarile cerului si mantuirea… Nu Biserica propriu-zisa te mantuieste, ci credinta, care se exercita plenar doar in Biserica. Caci in afara Bisericii, in afara tainelor ei, nu exista mantuire. Cele 7 Sfinte Taine (Botezul, Mirungerea, Spovedania, Impartasania, Preotia, Cununia, Sfantul Maslu) sunt valabile indiferent de pacatele pe care le-ar avea preotul.
Da, traim vremurile din urma. Societatea devine tot mai secularizata, decazuta moral, viciata, despiritualizata. Duhul cel viclean incearca sa murdareasca si sa perverteasca totul , pana si cele mai curate suflete si simtiri si acea restransa dar inca vie sfintenie care se mai pastreaza in Biserica Dreptmaritoare a Lui Hristos. Se duce o lupta apriga, intre bine si rau, virtute si viciu, adevar si minciuna… Dar cu ajutorul Lui Dumnezeu, asa cum e scris, acele comunitati de crestini- mica biserica a Lui Hristos care vor reusi sa-si pastreze neintinate credinta, valorile, traditia, se vor mentine pana la sfarsitul veacurilor, iesind biruitoare.
E regretabil faptul ca nu cunoasteti ceea ce-nseamna de fapt Ortodoxia in esenta  sa, care e adevarata vietuire in sânul Bisericii, cu câta dragoste, daruire si jertfire de sine isi calauzesc turma pe caile Domnului slujitorii Bisericii, cate lipsuri si greutati le este dat sa indure (cunosc cazuri concrete),  insa pentru toate acestea nu cartesc ci multumesc Lui Dumnezeu. Acolo unde credinta e mai puternica , sunt si incercarile mai grele, dar si prisoseste din plin ajutorul, harul si bucuria duhovniceasca…Caci lucrarea Lui Dumnezeu in neputinta se savarseste. 

Despre judecarea preoţilor (pildă).

(Sursa: http://cristianstavriu.wordpress.com)

 Un preot trecea odată pe lângă o casă care se clădea în cuprinsul parohiei sale şi auzi pe un lucrător zicând: “Nu este îndeletnicire mai uşoară ca aceea de preot, căci nu faci altceva decât să te plimbi cu bastonul în mână şi cu cartea la subţioară. Aşa mi-ar plăcea şi mie să lucrez”.

Ceilalţi muncitori râseră, dar preotul se adresa celui care vorbise astfel şi-l întrebă:

-”Cât câştigi dumneata pe zi?”

-” Șapte sute de mii”, răspunse acesta.

-”Ei bine, îţi plătesc eu ceea ce câştigi într-o săptămână întreagă, numai vino cu mine”, zise preotul.

Lucrătorul voi să schimbe vorba, dar tovarăşii săi de lucru îl siliră să se ţină de cuvânt.

-”Acum mergem să vedem un bolnav”, îl lămuri preotul.

-”Dar de ce boală zace?” întreba muncitorul.

-„De febră tifoidă”, răspunse preotul.

-„Dacă e aşa, se grăbi să răspundă lucrătorul, eu rămân afară, pentru că n-am zăcut niciodată de această boală şi pot să mă molipsesc. Şi apoi am nevastă şi copii cărora le-aş putea duce boala”.

-„Şi pentru mine e acelaşi lucru, zise preotul, nici eu n-am zăcut de febră tifoidă, şi am şi eu nevastă şi copii. Dar trebuie, dar, să mergi oriunde voi merge eu, căci aşa ţi-a fost vorbă”.

Drept răspuns lucrătorul întreabă:

-„După aceea unde mergi?”

-„La nişte copii bolnavi de râie al căror tată a murit de tuberculoză.”

Fără să mai aştepte ce-i va spune preotul mai departe, muncitorul făcu câţiva paşi înapoi şi zise:

-„Dacă este aşa, sunt mai mulţumit cu meşteşugul meu şi nu te mai invidiez”.

-„Dragul meu! – îi spuse preotul. Știi foarte bine că aici în zona noastră a Dobrogei nu departe de satul nostru la Tichilești exista o leprozerie.

Acolo păstorește fratele meu ca preot și merge la ei și-i împărtășește ca să aibă și ei bucuria mântuirii și unirii cu Hristos. Și mai știi că preotul consumă din potir întotdeauna ceea ce rămâne de la cei pe care i-a împărtășit. Fratele meu preotul de ani de zile bea din același pahar cu leproșii și Dumnezeu îl apără și-l păzește de tot răul. Dar așa știu oamenii să judece mereu pe preoți și nu-i vede pe cei care se jertfesc și se străduiesc în lumea acesta pentru salvarea sufletelor oamenilor. La noi se propovăduiește doar răul iar binele este ascuns ostentativ pentru a nu fi vazut”.